Așa l-am pomenit, în fața bisericii, crescut pe marginea șanțului. Era un dud bătrân încă de când eram eu copil. Înalt și gros, noduros nevoie mare, cu niște sucituri și niște-ncovoieri de jurai c-a fost mare dansator în tinerețe și-a supărat vreo vrăjitoare care l-a transformat din om în pom. A fost primul copac pe care mi-am încercat puterile de cățărare și singurul care nu m-a trântit niciodată. Poate de-aia l-am iubit neîntrerupt, poate de-aia îl iubesc și-acum. Și pe el, și pe semenii lui.
Bunică-mii îi era frică de-nălțimi de orice fel și nu mă lăsa în dud. Mă prinsese o dată și, după ce văzuse că nu mi-e frică de el, încercase cu ceva care o sensibiliza pe ea și-a crezut că merge și la mine. Scârba. Dudul nu era al nostru, noi aveam doi pruni mici și doi meri ionatani, mărunți. Puteai să sui în el și-un nou-născut, nu pățea nimic dac-ar fi căzut. A, avem și-un păr bătrân, dar era așa de lung, că n-aveai nici măcar cum să te gândești să te urci în el fără scară. Dudul era însă aproape de noi, mergeai până în capătul ulicioarei, traversai strada mare și aveai două opțiuni: ori intrai pe poarta bisericii, ori te urcai în el.
Foto: Raluca Nicolae
În curtea bisericii era frumos: iarbă multă, flori, câțiva copaci, ba și vreo patru-cinci cruci bătrâne. Bunică-mea mi-a zis că alea au mai rămas, că acolo sunt îngropați popii, dar pe vremuri nu era cimitirul spre capul satului, ci chiar acolo, așa că sunt multe generații de morți dedesubt, iar dudul, cu rădăcinile lui mari și ascunse-n pământ, din seva morților se hrănește. Și, normal, să nu mai mănânc dude cu morți. Mie, care eram o profesionistă într-ale-nmormântărilor, treaba asta mi-a plăcut și mai mult. Imediat mi-a trecut prin cap că mănânc din morți vechi de sute de ani, poate chiar din vremea lui Brâncoveanu, că biserica era făcută de el. Biata bunică-mea s-a-nverzit când i-am spus trăsnaia asta și l-a luat, firește, pe bunicu-meu la rost: „Numai din cauza ta, că duci fata la toți morții, ți-am spus că nu e bine!“. Bunicu-meu a râs de ea, a râs la mine și mi-a zis: „Ai văzut ce dude grase, tată? Și dulci?“. Sigur că știam, că doar de-aia le și mâncam; dude mai bune ca alea nu existau. Bine, mie-mi plăceau mai mult alea jumate roșii, jumate verzi. Erau acre și parcă nițel iuți și le găseam sub frunzele alea multe din coatele dudului, spre dispensar. Acolo ajungea mai greu soarele.
Bunică-mea, săraca, era îngrozită și din cauză că eu și el luam toți morții la rând, aici chiar nu exagera, și din cauza glumelor lui pe tema asta. Când veneam de la vreun priveghi, ne zicea mereu c-o să ne-mbolnăvim, că nu e normal așa ceva, iar el îi răspundea: „Ia vino mai aproape, să vezi ce miros frumos. A lumânări, a flori stătute și-a ceva care seamănă cu zahărul pudră de pe prăjiturile tale. Simți?“. Bunică-mea ne dădea dracu’ pe-amândoi, deși eu altă vină decât că eram de față n-aveam. Bine, poate și pe-aia că fugeam după el cu disperare când știam că pleacă la vreun mort. Și-apoi erau glumele lui țicnite ca el. Când pleca, primăvara devreme, după urzici și după aia, mai prin aprilie, după ștevie, ea-i zicea invariabil: „Vezi de unde culegi!“. El dădea din cap, zâmbea și dispărea. Când se-ntorcea, cu traistele de pânză groasă pline de verde, iar ea-l scruta întrebătoare, îi zicea: „Din cimitir n-am luat decât puțin.“ Ea lua foc: „Atunci, să le-arunci, ca să nu fac gălbinare!“. Dar el se-apuca de curățat și de spălat și de liniștit dragostea vieții lui: „Am glumit, am luat de pe ulicioară, urzici curate, pișate de toți câinii.“. Ea pleca palidă, el râdea-n urma ei, dar leac de scârbă n-a găsit nimeni niciodată pentru ea.
Foto: Ionela Bebe
Și chiar dacă eram în general ascultătoare, dudul ăla mă atrăgea atât de tare, că nu-i puteam rezista. Plecam pe furiș, când dormeau bunicii după prânz, și mă urcam în el. De mâncat, nu mâncam cine știe câte dude, însă acolo-mi spuneam poveștile pe care nu aveam curaj să mi le spun în altă parte. Nu știu de unde veneau ele, dar drept e că mă gândeam că din rădăcinile alea care se hrăneau cu strămoși, cu mulți strămoși, credeam că vin. Iar asta mă liniștea într-un fel nemaiîntâlnit, mă făcea să mă simt un necunoscut dintre cei din care-și luau bucuria rădăcinile alea pe care nu le știam, dar mi le imaginam ca pe niște uzine care nu se opresc niciodată. Era un fel de legătură între afară și înăuntru, între aproape și departe, între aici și acolo care-mi dădea mie o putere a mea care însemna merinde pentru poveste. Era puterea mea și numai a mea.
Ieri am văzut un dud alb. Îl mai văzusem și joi, și joia trecută, și joia răstrecută, dar numai ieri l-am înțeles. Ieri i-am lăsat mirosul să-mi înțepe ochii, ieri m-am dus înapoi, acasă, am văzut râsul lui, nervii ei, pe mine-n dudul negru, întorcându-mă în urmă, foarte în urmă, atât de în urmă încât mergeam înainte. Cred că-n mine a crescut demult un dud. De când am plecat de-acasă poate. El mă ține-n picioare, el mă odihnește. Eu îl iubesc și mă dau lui de mâncare, inimă cu inimă, câte am și eu, nici nu știu câte, dar poate nici nu trebuie să știu. De morții din curtea bisericii uitase toată lumea, însă dudele se făceau mari în fiecare an de la Dumnezeu.
Ha! Povestea ta imi aduce aminte de Mandette carese urca cu rochia ei noua, alba ca spuma laptelui, in ciresul amar din coltul casei bunicilor de la Ramnicu Sarat. Boieroaicelor!
A, ce-mi mai răscolești copilăria, mom!. Sărna. Cu dude am crescut, cu prune văratice, cu zmeură, cireșe și fragi de pădure. Aveam duzii cu crengile deasupra șoselei, le priveam cum trec pe lângă, iar la camioane mi se zburleau hainele că făceau curent mare, cădeau dudele de spaimă. Io nu cădeam, că eram o dudă mai necoată. Bine, nici acum nu dau semne de coacere
Te iubește mămica, Olamicu.
Păi cum să nu iubești un crăcănat mic și pacate-amărâte, cum?
Am scris dedesubt dedesupt, k să mă dau firoscos
Mașinile. Pe ele le priveam, cum trec pe dedesupt, nu pe lângă. Pe lângă sunt io, mna
Și pe dedesubt, și pe lângă, dășteptu’ maichii. :))))))))))))
Eu unde am copilărit,nu-mi aduc aminte să mor după dude ! Dar ca și tine Ana,eram„profesionistă într-ale-nmormântărilor” O vecină fiică de preot,soț avocat,amândoi f. religioși. Cum spun,eram expertă în făcut colivă,mă chema la ea să fac coliva,iar de dus mergeam cu ea la cimitir,să ud florile și mă plătea cu o înghțată. Ori alt vecin când a murit,soția lui m-a rugat să fac coliva.De f.multe ori mă duceam la Mănăstirea Antim,tocmai să mi se ofere colivă,nu ceream de rușine.Ori când mama unei prietene a murit,am mers cu ea de multe ori să punem flori pe mormânt ori ghețișoară că se răspândea repede.Chiar și când vedeam un steag la poartă,intram să plătesc un respect ptr.decedat/ă,iar când bunicul meu a murit,am întrerupt școala,să fi avut 12/13 ani,ca să-i car apă 6 săptămâni la 2 bătrâni și să mă duc zilnic la cimitir să îl tămâiez…iar bunica mi-a cumpărat material ptr. o rochiță ! Amintiri…
Amintiri din alte vieți parcă, nu-i așa?
Si mie imi placeau dudele. Le mancam cu mamaliga pentru ca sami tzie dfe satz. Acuma numi mai plac, dar tot le mananc, ca nam, incotro. De foame. Cica la Targoviste is multi duzi si acolosa lumea e grasa si frumoasa, pt. ca mananca multe dude la micu dejun. Mas duce pentru ca sa mananc si eu, dar cica au furat unii autostrada A.2 si se ajunge greu. Ministru transporturilor creca a furato. Ma veti intreba cum dracului sa fure ditai autostrada. Uite ca se poate. Ma veti intreba de ce dracului nu ma duc cu trenu. Pai au furat si calu ferat, ca tot de transporturi tine. Ma veti intreba de ce nu zic calea ferata, ci calu ferat. Pai calea ferata e atuncea cand ministru e femee, ca atuncea era Anca Boagiu ministresa, iar acuma ministru ii barbat. Deci un cal, doi cai. Ma veti intreba ca de ce nu ma duc cu vaporu. Nu se poate pt. ca lea vandut dnu Basescu pe toate, cand era ministru la transporturi , ca cica a vandut toata flota, inclusiv barcile salvamarilor. Oricum, femeile nu se ineaca la mare, caci se uita la patratelele salvamarilor si nu mai intra in apa. Si io am patratele, dar nu pe abdomen, ci la popou, caci cand leg rosiile, stau pio lada de bere care prezinta patatele. Sarumana si tilincutza.
Vaz ca postat la dv. toata floarea targovistei, dna Ana, printe care si olamicu care a vandut loganu ca sasi ia opel, pe care cu siguranta il va vinde ca sasi ia o capra. Cine nu apreciaza dudele si cufureala aferenta acestora, pentru mine nu exista, dna Seva. Ca la feisbuc: ai feisbuc existi, nai feisbuc, esrti o fantoma agreabila si plina de ambatz ca mine. Dra Irina e din Ramnicul Sarat, un de am avut io o gagica pin 75 pe care o babardeam. Poate nu ma veti crede, dar sa stiti ca dama nu era sarata, caci am muscato de umar si nu era sarata. Sarumana si aracu !
Unde umbli, mă, nebunule?