Mă intrigă de când mă știu diferențele, de orice fel ar fi ele. Cele naturale mă fascinează; lumea e atât de frumoasă tocmai fiindcă e diversă. Celelalte însă… ei, bine, despre celelalte, adică despre cele nenaturale, cred c-a venit timpul să vorbim. Iar timpul înseamnă astăzi.
Primele diferențe pe care le-am observat în lumea asta au fost cele dintre femei și bărbați. Imediat următoarele, cele dintre copii și adulți. Le numesc „diferențe“, însă atunci când le-am descoperit am înțeles și ce e aia nedreptate. Femeile spălau, călcau, dereticau, găteau. Asta după ce veneau, la fel ca bărbații, de la serviciu. Era datoria lor de femei să aibă două joburi. Când veneau de la muncă, nu le-ntreba nimeni cum se simt, dacă sunt obosite, dacă au chef de trebăluit. Era o îndatorire, erau obligate s-o-ndeplinească. Seara, după ce terminau și cel de-al doilea job, verificau lecțiile copiilor și, dacă lucrurile nu erau în regulă, făceau ele să fie. Apoi, frânte, se culcau. A doua zi, de dimineață, ceasurile lor, ale femeilor, sunau primele. Făceau cafele pentru soți, pachete pentru ghiozdanele copiilor, se splălau, se-mbrăcau frumos, se machiau, se parfumau – de unde mai aveau energie și pentru astea două, ultimele, habar nu am – și plecau la serviciu.
Copiilor li se spunea de când erau foarte mici că… sunt mici. Asta-nsemna că nu au voie să-și afirme personalitatea, dorințele, preferințele, specificitățile. Copiii trebuiau să gândească și să facă numai ce considerau părinții lor că este acceptabil în familie și-n societate. În general, tații decideau ce-i acceptabil și ce nu, dar nu numai ei. Am văzut destul de multe mame abuzive sau, la fel de rău pentru copii, mame care închideau ochii, de frică, la abuzurile taților asupra copiilor. „Ca să fie bine.“ Iar pentru „binele“ ăsta difuz decontul se făcea de către copil. Uneori, de când era mic, alteori, abia când ajungea adult, unul abuziv, la rândul lui, ori unul incapabil de relaționare sănătoasă, personală, socială, profesională. Copiii era bine să stea „în banca lor“. Și asta era o expresie care definea copilul cuminte. A, ați uitat că să fii „cuminte“ era superlativul absolut acum 30-40 de ani? Nu, sigur că n-ați uitat; nu cred să fie vreunul printre noi care să nu știe că un compliment mai de dorit decât ăsta nu exista pentru niciun copil.
Cât privește expresia „a sta în banca ta“, ea îl urmărea pe om toată viața. În vremea comunismului era de bine. Acum e de foarte rău. Înseamnă că n-ai atitudine, n-ai personalitate, nu știi ce vrei, n-ai inițiative, întru-n cuvânt, ești indezirabil. Personal, social și profesional.
Ne-ntrebăm tot timpul de ce nu merg lucrurile. Tot așa: personal, social, profesional. Dăm din umeri, ducem ziua la capăt și-o așteptăm pe următoarea, s-așeze ea măcar o tentativă de răspuns. Iar ele, răspunsurile, vin rar și parțial. Când vin in integrum, o fac revelatoriu, sub forma unui pumn despre care spunem îndeobște că ni l-a dat viața. Și-atunci înțelegem, dar nu întotdeauna pentru totdeauna, pentru că și înțelesurile au termene de valabilitate.
Femeile își iau astăzi ce cred ele că-i al lor: libertăți și drepturi. „Își iau“ e un fel de-a spune, unul scrîșnit, al societății. Fiindcă n-au cum să-și ia ce-i al lor dintotdeauna. Numai că, iată, societatea a trebuit s-ajungă la un nivel de maturitate la care înțelege și acceptă, măcar oficial, formal, că femeile au drepturi și libertăți egale cu bărbații. În practică, evident, lucurrile nu stau deloc precum în teorie, iar asta fiindcă egalitatea de șanse și de gen este încă un deziderat. Sigur că oficial femeile au dreptul la salarii egale cu bărbații, dar arareori se-ntâmplă să le și aibă, sigur că munca lor din casă și pentru casă, aia de după ce-și termină ele orele de slujbă, adesea multe peste programul de lucru scris în contracte, este în continuare neremunerată, așa cum este și cea de îngrijire a bătrânilor din familie, asta pentru că societatea noastră chiar nu știe ce să facă atunci când oamenii ajung la vârsta neputinței. Tradițional, urmașii îngrijesc de predecesori, iar asta chiar se-ntâmplă, însă și asta e un fel de fatum, nu un efort remunerabil. Și cel mai adesea tot în sarcina femeilor cade, că doar ele se pricep, tot tradițional, să îngrijească oricând, pe oricine, de orice vârstă: de la copii la soț până la bătrâni. Dar când vine vorba despre funcții de conducere, societatea postpatriarhală manifestă mefiență: femeile sunt emotive, cum să le dăm roluri decizionale? Apoi, noi încă apelăm femeile în funcție de starea lor civilă, tratament pe care nu-l aplicăm și bărbaților. Spunem „doamnă“ și „domnișoară“, însă doar „domnule“, niciodată „domnișorule“; asupra acestor două aspecte – îngrijirea bătrânilor şi adresarea discriminatorie – m-a făcut atentă doamna profesor Mihaela Miroiu. Acest ultim apelativ s-a perimat, iar când a funcționat, a fost valabil numai pentru odraslele de sex masculin, pentru moștenitorii familiilor înstările. A, și numai servitorii foloseau acest apelativ pentru fiii stăpânilor. Iar această formă discriminatorie de apelare în funcție de starea civilă o practicăm cu toții, nedându-ne seama că e și ea o formă de discriminare, chit că una subtilă. Deci, nu mai puțin discriminare.
Foto: Costică Acsinte
În ultimii ani, în România, femeile vor şi familie, şi carieră, iar asta presupune un efort şi mai mare destinat tot lor. Arareori este posibil să le-mpaci pe amândouă, iar rata divorţurilor a crescut enorm şi din acest motiv. Pentru că ele nu mai sunt dispuse să-şi sacrifice carierele pentru a-şi îngriji familiile. Li se pare natural să împartă această grijă cu partenerii lor de viaţă. Sigur că există şi femei care vor doar carieră. Cel mai adesea sunt femei singure de care bărbaţilor le este întru câtva teamă. Femeia care-şi arată forţa intelectuală şi profesională e „înfricoşătoare“, o potenţială uzurpatoare a soclului destinat în mod tradiţional bărbatului. Aşadar, încă luptăm cu o mentalitate care s-a dovedit a fi păguboasă, însă, adânc înrădăcinată fiind ea, nu-i uşor de lăsat în urmă.
Copiii se află în aceeaşi situaţie de tranziţie. Nu doar sistemul de învăţământ perimat îi afectează, acel sistem pe care ei îl simt ca pe-o obligaţie dureroasă şi-atât, ci şi mentalitatea la fel de tradiţionalistă de creştere şi îngrijire a copilului. Copiii sunt priviţi ca nişte „bunuri“ ale familiei, „proprietăţi“. Extrem de puţini părinţi le dau voie să-şi exprime personalitatea, să spună ce vor şi, mai ales, ce nu vor, puţini părinţi îi încurajează să-şi urmeze pasiunile. Chiar şi când sunt adolescenţi, copiilor tot familiile le impun drumurile de învăţare şi de carieră, „pentru că noi ştim ce-i bine pentru tine“.
Altfel, atitudinea de inferiorizare a femeii în societatea românească este „predată“ copiilor prin exemple zilnice în propriile familii. Băieţii îşi văd mamele copleşite de responsabilităţile casnice după ce vin, la fel ca taţii, de la serviciu. Fetele văd ce înseamnă să fii femeie adultă; se pregătesc pentru ce le-aşteaptă. Şi, un aspect extrem de interesant, copiii, atunci când au nevoi, îşi solicită tot mamele pentru că văd că acestea au o perpetuă „valoare de întrebuinţare“.
Astfel, această mentalitate tradiţionalistă se perpetuează din generaţie în generaţie, iar aceia – femei şi bărbaţi, deopotrivă – care sparg aceste tipare sunt consideraţi nu nişte înaintemergători, ci, de obicei, nişte excentrici.
Totuşi, literatura de specialitate, artele vizuale, campaniile de conştientizare, cursurile şi work-shopurile dedicate, posibilitatea românilor de a călători şi de a lua contact cu mentalităţile altor societăţi contemporane în care egalitatea de şanse şi de gen este un fapt, nu doar un deziderat, au făcut ca unele schimbări să poată fi observate. Sigur că învăţământul românesc este încă anacronic şi se bazează exclusiv pe cogniţie, pe fenomenul de predare-primire, educaţia de viaţă privată fiind un concept complet necunoscut la noi, dar în unele familii mentalitatea s-a schimbat radical, ambii părinţi participând în mod egal la îngrijirea copiilor şi casei, împărţindu-şi armonios şi alternativ responsabilităţile, iar copiii văd şi asimilează acest exemplu.
Societate omogenă nu există nicăieri. Eterogenă este peste tot în lume, eterogenă este şi la noi. Ne alegem partenerii de viaţă în funcţie de compatibilităţi, de complementarităţi, şi la fel facem şi cu prietenii. Trăim într-un fel de enclave generate de afinităţi. Ceea ce este esenţial e faptul că aceste enclave se reflectă în societate ca modele atitudinale noi, ca mentalităţi moderne. În concluzie, schimbarea vine din interior şi, deşi ea este aflată din afară – prin informaţiile pe care le primim sau pe care ni le luăm pentru că dorim să ştim pe ce lume mare trăim –, ea se produce, se asimilează şi se manifestă dinspre interior către exterior şi are şansa continuă de a „contamina“ din ce în ce mai mult teritoriu de mentalitate vetustă cu una proaspătă, sănătoasă, una care determină funcţionarea mult mai bună a societăţii în care cu toţii trăim. Din acest motiv, importanţa vechilor propovăduitori o au astăzi toţi cei care şi-au împropriat şi sunt capabili să disimineze în societate conceptul de egalitate de şanse şi de gen, pentru că ei refuză jelania individuală sau colectivă, făcând lucrurile să se întâmple, vorbind despre drepturi, libertăţi, şanse egale, scriind, manifestând public, fiind activi, nu doar reactivi. Fiind, de altfel, întruparea progresului însuşi.
