Aceasta nu este literatură. Aşadar, nu vă iluzionaţi. O să vă povestesc, aşa cum m-oi pricepe de limpede, o-ntâmplare adevărată.
Eram în anul I de facultate, la Teologie. Unele materii, cum ar fi „Arheologia biblică“, le făceam la comun, adică toate secţiile la un loc, în amfiteatru. Aşa că eram destui acolo, poate peste o sută de oameni.
Stăteam în bancă mulţi, dar încercam să ne chiorchinim şi noi pe grupe. În faţa mea era un grup de băieţi: cămeşi albe, scrobite, freze-ntr-o parte, corecte, cerând briantină, pantaloni cu dungă, cravate subţiri, de piele, negre, şosete albe şi pantaloni negri. N-am zis nimic, nici măcar în gândul meu.
Înaintea cursului fiind noi, am început să vorbim unii cu alţii. Unul dintre ei, după un schimb de replici, mi se uită pe mâna stângă: „Tu eşti măritată.“ Știam asta deja, aşa că i-am zâmbit. „Ai copii?“ Ceva s-a răscolit în mine, ca un şarpe sculat cu băţu-n miez de noapte şi pus să-şi scrie memoriile. I-am zis că n-am. „Cum adică eşti măritată şi n-ai copii?!“
Aici m-am răsculat. Dac-ar fi terminat conversaţia la observaţia cu măritatul, l-aş fi considerat un tânăr niţel impertinent şi aproximativ educat şi gata. Unii oameni cresc mai încet, na. Dar a călcat într-un loc interzis de bunul-simţ de pe orice lume. M-am ridicat din banca mea, s-a ridicat din banca lui şi i-am zis: „Tinere, eşti un imbecil fără manieră, dar trag nădejde că nu şi fără speranţă de vindecare.“ Şocat a fost tot el. Nu i-am mai spus decât atât: „N-ai decât să-ţi aminteşti toate schimburile de replici şi să-ţi dai singur seama când şi unde anume ai greşit grav. Nu sunt dicţionarul tău explicativ-comportamental.“
Foto: Costică Acsinte
Unii oameni au copii, alţii n-au. Sună a „iarna nu-i ca vara“? Ţine minte, asta e singura realitate şi n-ai dreptul decât s-o observi. Nu-i treaba ta niciodată nici cine are şi nici cine nu. Tu uită-te-n coliba ta şi-apoi ieşi în ogradă, da’ nu te duce peste gard. Că nu te mai priveşte.
Ca să nu zici că-s aspră, îţi voi spune totuşi de ce. Unii oameni vor să aibă copii, alţii nu vor. Nu, nu te-a-ntrebat nimeni ce părere ai, de ce baţi din buze? Unii nu se simt în stare să-i crească, pricepi? Nu eşti tu răspunzător cu judecata, aşa că vezi-ţi de treabă.
Ştii câţi părinţi, dând piept zilnic şi aprig cu multe şi varii probleme cu propriii lor copii, se-ntreabă dacă sunt cu adevărat în stare să-i crească? Dacă sunt buni de părinţi? Dacă au fost pregătiţi atunci când i-au… proiectat? Mulţi, să ştii. Oricum, sigur o fac ăia zdraveni la minte, chiar dacă nu-i auzi tu. În general, lumea nu prea-şi exprimă durerile cele mai ascunse. Şi ştii cam ce le iese la autoevaluare? Că nu.
Apoi, sunt cei care nu pot avea copii. Iar pe ăia-i doare, aşa cum n-ai putea tu avea habar că poate durea sufletul. Ştii de ce n-ai putea? Fiindcă al tău te lasă să pui astfel de-ntrebări tâmpite. Nu, nu mintea ta te lasă, nu te legăna. Inima o face. Capul nu e responsabil cu bunul şi cu răul. El se ocupă cu restul şi i-o fi destul.
Când îl întrebi dacă are copii pe unul care-ar vrea, dar nu poate avea, să ştii că-n clipa aia i-ai amintit că-i un neisprăvit şi un nevolnic, ba, mai rău, un nevrednic. Adică l-ai lovit pentru nimic, afară de curiozitatea ta de om rău, nu prost. Aşa că-nfrânează-te şi nu uita proverbul ăla egiptean: „Limba-i este dată omului tocmai pentru a-şi ascunde uneori gândurile.“ Că poţi.
Pe asta ai văzut-o?
http://www.catavencii.ro/editorial/copiii-ca-o-vina/
Nu. Citesc acum.
Nu-mi plăcu.
Nici mie. Dar vine în logica lui ”mândru că-s român ortodox”.
Şi eu sunt româncă, sunt şi ortodoxă, dar astea nu sunt arme sau n-ar trebui să fie.
Am primit si eu intrebarea asta, nu de putine ori. Niciodata n-am avut nici inspiratia, dar mai ales nici puterea sa raspund asa cum ai facut-o tu. M-ai racorit, ca ai facut-o in locul meu. Imi vine sa-ti multumesc.
Lasă, nu trăbă să-mi mulţumeşti. Fă-o şi tu, dacă mai păţeşti aşa ceva.
Am o vecină iubitoare de animale. Femeia n-are copii și i se aruncă des în față ”decât să ai grijă de câini, mai bine ai fi înfiat un copilaș”.
Ei, cum noi n-avem nici câine, nici pisică, pe vremea când fumam, amândoi cu patimă și generozitate, ni s-a spus ”mai bine ați crește un copil decât să dați atâția bani pe țigări”.
Ce-mi place mie cursul ăsta valutar. Pisici, țoale, câini, țigări și alte vicii. Copilul e monedă unică. Un soi de euro al investițiilor sentimentale sau doar hedoniste.
Da, o mârlănie uriaşă. Care mai şi arată că-s priviţi copiii ca nişte corvezi obligatorii. Mi-e silă.
Stii cat de cumplit e sa primesti intrebarea asta la 4 zile dupa ce ai pierdut a doua sarcina,in conditiile in care tu nu stii pe unde mergi.Din mintea mea a pornit un urlet,dar pe gura a iesit un bocet
Ştiu, Alina. Am trecut pe strada aia.
Asta a fost acum ZISĂ. Şi trebuie zisă în fiecare zi. Sau dimineaţă, înainte de cafea, când gândurile încă-ţi aparţin! Şi vopsită-n roşu şi-apoi atârnată pe fiecare zid. Să se-nveţe. Dacă nu se poate simţi. S-o reţină ca pe Codu` rutier, că pe-ăla-l reţinură de frică. M-am gâtuit când am citit asta de parcă aş fi strigat-o eu. Nu poate fi explicată, Cami. Nu unuia pe care nu l-a durut niciodată. Şi nicidecum unuia care nu şi-a simţit şi n-are a-şi simţi vreodată pântecul pustiu.
Aşa e, Ada. Ca pe Codu’ rutier.
Ana,
dacă eram eu în locul tău,nu mă străduiam nicidecât să-i dau lecții de civilizație…eu i-aș fi tras un genunchi drept în coaie ! Și atăt….te ținea minte, o viață întreagă…
ce să-ți fac,ai ratat o șansă
Seva,
Da’ câte şanse n-oi fi ratat eu?
Vai,și niciodată să nu spui când ești întrebată: aveți copii ?
Niciodată să nu îți iasă din gură: OH,DESIGUR !
Ca și cum se cade de la sine…alte femei nu pot avea…
spovedanie: am 3 copii,5 nepoți… dar și 9 avorturi/chiuretaje,ultimul a fost un băiețel/sarcină întreruptă la 3 1/2…o crimă ce o voi lua-o cu mine în mormânt…dacă-i dădeam șansa la viață,acum ar fi avut…din 1978….
36 de ani 
După această crimă,am „plătit” un doctor ptr. inversarea trompelor,ptr. a numai avea o sarcină/copii în vecii vecilor
Ai dreptate, Seva. Niciodată nu-ntrebi pe nimeni dacă are copii.
Din pacate rautate gasim peste tot in lumea asta!!! Eu am 2 ingerasi, cat mine de mari si i-am crescut numai eu si D. zeu stim cum… nu cred ca cineva l-a intrebat vreodata pe fostul sot, tatal copiilor, daca are copii sau mai exact cati sunt parinti numai in documente???
Tu şi copiii dacă sunteţi bine, totu-i bun, Elena.
Eu nu pot avea copii. N-o să pot avea niciodată. Sunt împăcată cu situaţia şi cu mine însămi. Dar, dacă aş fi crezut că nu există întrebare mai tâmpită decât aia cu “de ce n-ai”, la care te-ai referit şi tu, eh, am aflat că există: “ok, am înţeles, da’ de adoptat ai putea! De ce nu adopţi?”
Adică “modelul” e ca o femeie să aibă musai copil şi din moment ce nu-l poate avea, trebuie să-şi facă musai rost de unul.
Lume multă, oameni puţini.
Aşa e, Greta.
Ana Barton cu tot riscul sa incepi sa ai o atitudine fix ca cea de la seminarul in cauza tot de intreb: ” Da’ pana la urma ai copii?” Si sti de ce te intreb? Pentru ca daca ai avea nu ai mai judeca in felul asta. Pana nu demult probabil ca si eu as fi reactionat ca tine. Problema e ca acum lucrurile s-au schimbat de cand am. Poate o sa ti se para truism dar cand o sa ai mai discutam. multe se schimba in cazul asta.
Pe scurt dizertatia ta mi se pare o furtuna in paharul cu apa.
Ma bucur ca accepti doar comentarii care sunt conform parerii tale. E dovada de slabiciune si lipsa de coloana vertebrala cand nu accepti discutiile in contradictoriu. Dar nu conteza de fapt…Iar intrebarea pe care nu o suferi tu e doar o intrebare care in mod cert in majoritatea cazurilor e nevinovata. Iti spune asta unul care a adoptat acum o saptamana 2 copii si ii are de 4 luni in casa. Poti sa ii spui si prietenei revoltata in legatura cu adoptia ca e cazul sa mearga la psiholog daca asa judeca.
O seara buna iti doresc.
Domnule Cristian,
Nu sunt aici continuu, ca să aprob comentariile. N-aţi luat în calcul asta. aşa-i? Se vede din furtuna de cuvinte.
Da, am doi copii. Unul a murit înainte de a se naşte, celălalt a împlinit ieri 13 ani. Desigur, cândva se prea poate să înţelegeţi.
O zi frumoasă vă doresc.
Doamna Ana, îndrăznesc să vă-ntreb ceva din curiozitate și totodată pentru că știu că răspunsul dumneavoastră mă va lumina într-o mică sau mare măsură. Vă-ntreb și pentru că ați terminat Teologia. Dacă într-un cuplu, X este ortodox și credincios practicant (post, biserică, spovediri, împărtășiri, duhovnic) iar Y este și el credincios, însă nu practicant, oare credința ar trebui să apropie două persoane sau să le despartă? X trebuie să-l accepte pe Y așa cum este (și invers) sau să încerce să-l schimbe? Aștept răspunsul dumneavoastră vă rog. Cu respect.
Ioana,
Atunci când credinţa desparte, aceea credinţă nu este, ci fanatism. Să recitească ambii povaţa care spune că Iisus bate la uşa ta, dar n-o forţează niciodată, ci aşteaptă să-I deschizi. Dacă vrei. Nu te obligă.
Mulţumesc din inimă pentru răspuns.
Cu mare drag. În dragoste, nimeni nu forţează pe nimeni la nimic. Dacă este dragoste.