Rahmaninov și supă la plic. Pe cracă

Rahmaninov era mai tot timpul, supă la plic, doar când chiar rămâneam fără niciun ban și intram în rezervele strategice. Aveam pick-up în camera de cămin și foarte multe viniluri. Și casetofon aveam, era bun la o aniversare sau la un chef nepremeditat.

Momentul „supă la plic“ era semnul sărăciei lucii. Înainte de ea, treceam prin faza „pâine cu ceva“, putea să fie și muștar, „pâine cu hrișcă“, cereale plus cereale, da’ mergea uns, „mămăligă cu bulion“, în care dacă mai găseşti să pui şi câţiva cartofi e un deliciu, că merge cu murături, în cazul în care au mai rămas murături. Dacă nu, tot cu pâine. Aveam cuptor electric în cămin, făceam și „friptură de cartofi“: ungi tava aia rotundă cu un pic de ulei, pui cartofi tăiați în patru, pe lung, sare, piper, câteva foi de dafin și suc de roșii sau pastă de tomate îndoită cu apă. Dacă ai salată, de orice fel, e minune. Dacă nu, merge și goală.

Făceam și „fasolea tuturor“. Scoteam pe hol reșoul și oala aia mare de opt litri și punea în ea fiecare ce avea: ceapă. morcovi, păstârnac, leuștean, fasole, normal, și apoi stăteam și-o păzeam, să se facă. Iar fasolea fierbe greu… Nu eram mulți pe palier și ne știam toți bine. Eram unii cu alții și când era frumos, și când nu era. Dar când venea vorba despre petreceri și despre mâncare, mereu era. La făcutul ciorbei de fasole, erau mereu cel puțin doi oameni pe cracă. Craca era un fel de extensie a existenței noastre. O băncuță de lemn pe care, pe vremea aia, încăpeau doi oameni. Unii dintre noi ar mai încăpea și azi câte doi, dar nu toți. O scoteam pe hol când eram prea mulți în camera de cămin și nu mai aveam loc să respirăm. Povești și râsuri mai multe decât craca aia nu cred să fi auzit cineva. Dar și nervi, și plâns, și nunți, și botezuri, ceva certuri, în fine, povești, cum am zis. Am păstrat craca asta și-am luat-o cu mine prin toată viața mea. Acum, pisicilor le place să-și tocească ghearele pe ea.

Ne îmbrăcam de pe unde puteam, de pe la Obor, din Europa, de pe la second-handuri. Răscoleam toate locurile astea și, culmea!, găseam multe haine altfel. Fiindcă eram tineri și credeam că suntem altfel, era firesc să ne-mbrăcăm la fel de… altfel. Ieșeam la plajă sau la plimbare pe Lacul Tei, râdeam de noi, de neajunsurile noastre, de faptul că administratorul căminului scria de mână „Chitan-ță“, de Giani, care se-mbrăca numai în fustele nevesti-sii, era un sculptor bărbos, cu bust gol și fuste-nflorate, pe elastic, de sărăcia noastră care strălucea în formele ei cele mai spectaculoase când ajungeam la momentul „supă la plic“.

Supa asta era, de cele mai multe ori, o supă-cremă. Era ieftină, nu-ți trebuia decât apă ca s-o faci. Dar pe mine mă enerva lipsa ei de culoare, așa că dădeam geanta peste cap și găseam măcar două-trei monede, să cumpăr o salată verde. Niște arahide sărate sigur-sigur trebuie să mai fie printr-o pungă. Așa că făceam supa, o lăsam nițel, luam un bol de sticlă, puneam frunze de salată în el, dar ce frumos se revărsau ele peste margini!, puneam apoi supă, nu mai mult de trei sferturi din bol, să se vadă frumos salata, și aruncam măcar trei jumătăți de alune deasupra. Ehe, ceva mai bun rar am mâncat. Mai făceam și năut mult, dar mult, să ne-ajungă tututor, făceam și icre, înmulțite și alea cu griș. Mă ajuta enorm mixerul ăla luat din piață, de la niște ucraineni. Avea și râșniță de cafea, și zdrobitor, și palete normale, de două feluri. Ziceam că sigur a fost făcut la ruși, într-o fabrică de armament, că prea le putea pe toate. A trăit vreo douăzeci de ani mixerul ăla.

Aveam tot și n-aveam mai nimic. Ne iubeam unii pe alții și habar n-aveam că ne iubim. Trăiam ca frații și ne bucuram ca ei. Eram săraci și râdeam de sărăcie. Nici acum nu suntem bogați niciunii dintre noi, numai că acum ne doare una-alta, și la trup, și la suflet, ne supără că multe dintre visurile noastre au rămas visuri, am învățat să fim nemulțumiți de noi, să ne-nvinovățim că n-am știut și n-am putut mai mult în viețile noastre. Dar când vorbim unii cu alții ori când, atât de rar, ne revedem, râdem unii la alții înainte de a ne-mbrățișa, că asta-i forma noastră de salut. Și râsul șterge toată zgura timpului, și ne închipuim că suntem iar tineri și nebuni în căminul nostru studențesc, care nu mai e, că l-au dărâmat și-au făcut altul nou, nu știu dacă mai trainic, poate, dar mai frumos în niciun caz, că ăla vechi era oribil, scorojit, bătrân, dar era al nostru. Fiindcă și noi eram atunci ai noștri.