Milionari în motive. De supraviețuire. Și însăși munca de a le căuta, a le găsi și-a le aduce împreună e salvatoare. Acum, felul/ forma în care supraviețuim e cu totul altă poveste. Sau însăși povestea.
„O mie de motive“ se numește spectacolul pe care l-am văzut la Point. În regia lui Horia Suru, după un text de Duncan Macmillan. Un spectacol ca un concert pentru pian și orchestră, în care pianul, solistul, e Florin Piersic Jr., iar orchestra sunt spectatorii. O să vă-ntrebați de ce orchestră, și pe bună dreptate. Iată, pentru că unii dintre ei joacă în acest spectacol.
E o poveste despre cum ne salvăm încercând să-i salvăm pe alții și despre ce pierdem sau cum riscăm chiar să ne pierdem în timp ce suntem salvatori. O poveste pusă în scenă de un regizor vizionar și jucată de un actor uluitor. Mă tot gîndesc, de când am văzut piesa, dacă ar fi putut-o juca altcineva și nu reușesc să urc pe nimeni pe scenă, pe nimeni în afara lui Florin.
Eu, în locul lui, n-aș fi putut duce nici măcar un sfert din spectacol. Dar tu nu ești actriță, veți spune, el e un profesionist. Corect, asta e diferența esențială, numai că și Florin e om, iar piesa asta intră cu furie și fără să-l prevină în personajul ei, se face una cu el, îl rostogolește, se fac amândoi una cu scândura, îl transformă, dându-i și luându-i tot timpul, într-un iureș teribil, bucăți din el. Și totul curge atât de calm în aparență. Uneori chiar static. Dar înăuntru e o vâltoare în care te amesteci și tu, spectatorul.
Tu, care ții în mână un cartonaș numerotat și aștepți să-ți auzi numărul sau speri că n-o să ți-l auzi. Al meu era 847 și pe el scria așa: „Cartofi umpluți cu bacon și brânză“. Era unul dintre cele o mie de motive pentru care merită să trăiești, iar primul, știți care era primul, cel dintâi și cel mai tânăr motiv? Înghețata. Și mai erau: să scrii o poveste, să asculți un vinil, să ajungi să intri în carnea vinilului ăluia, muzică și versuri, dar ăsta este unul dintre motivele neexprimate, să știți, fiindcă multe dintre ele sunt nenumerotate și neexplicite.
Când personajul vorbea despre mama sa și despre cum se îngrozea când o vedea fericită, știind că sigur va urma o cădere, mă gândeam să nu care cumva să întindă mâna spre mine, să urc pe scenă și să-i joc mama. Adică să dau câteva replici. Dar am scăpat și au scăpat toți fiindcă mama din piesa asta nu se vede. Ar fi fost poate prea mult să se și vadă, ea e al doilea personaj principal, cel nevăzut, cel care destructurează și cât timp trăiește, dar și după ce nu mai este. E destulă mamă dureroasă în aerul scenei, nu mai trebuie să se și întrupeze.
E un spectacol uman, ca viața. Un spectacol în care vrei să fii și din care vrei să fugi. Tot ca viața. Cu un Florin Piersic Jr. care joacă electrizant de natural personajul, care joacă toți spectatorii și toți oamenii care s-au născut vreodată pe lumea asta. Da, normal, și pe sine se joacă. Un spectacol care te încarcă și te descarcă alternativ, ca-ntr-un joc de yo-yo. Te încarcă sufletește și te descarcă mental. Când se termină, te trezești că râzi cu poftă, că dansezi în hol, cum mi s-a-ntâmplat mie, îmbrăcat în haina ta groasă, de iarnă, cu fular și mănuși, pregătindu-te să ieși afară, în zăpada mare, să cauți luna printre niște lemne și să vezi că-i plină.
Foto: Narcis Pop
Pare interesant, nu am vazut un astfel de spectacol!