Murgu

În general, era un om taciturn, iar când vorbea, eu nu înţelegeam mai nimic din ce spunea. Cred că suduia încetişor în timp ce căuta sub tejghea monedele mărunţele, de aluminiu, să-ţi dea rest. Era un om înalt şi mătăhălos, cu părul cenuşiu şi fără chip. Nu-i văd decât mâinile mari, grele, moi, mâinile alea care foşneau aparte când rostogolea el pâinile. Murgu trebuie să fi fost de vârsta bunicului meu, dacă nu cumva chiar mai mare. Sigur nu-l chema aşa, dar eu altfel nu mi-l amintesc. Copiii şi nepoţii lui erau, de-a valma, ai lu’ Murgu. Oameni înalţi, cu feţe altaice. Femeile din neamul lor aveau sânii ascuţiţi, dar plini, mijlocul lor nu voia să se desfacă de şold, iar picioarele le erau ca fusele. Cumva, frumoase.

Nu eram chiar foarte mică atunci când m-au trimis prima dată la pâine. Să fi avut aproape şase ani, că era tot o netoamnă, ca asta. N-aş putea să spun că locul ăla era un magazin oarecare. Venea, nefiresc, după farmacie şi avea trepte înalte, parcă vreo cinci. Rotunjite pe mijloc, de călcăturile grele, şi erodate la capetele nisipoase. Pe urmă, împărăţeau lemnul şi pâinea. Nici nu mai făceai diferenţa. Uşa era veche şi groasă, un pic pufoasă, oricât de ciudat ar părea. Se deschidea greu, pe după pragul ca o vale. Muşcase, în timp, din podea, iar locul era de-acum înnegrit şi lucios.

Îndată ce porneai uşa spre înăuntru, începeai să ameţeşti. Peste tot era un praf proaspăt şi cald. Praf de pâine. Duşumelele nu scârţâiau, însă gemeau sub tălpi mari. Eu păşeam ca pe nimic, iar Murgu apăsa lemnul ca pe un avut. Se mişca nu leneş, dar liniştit, că pe vremea aia cuvântul relaxat nu scăpase încă din dicţionare. Oricum, nu la ţară. Bătrânul avea pereţii plini de pâine fiindcă erau acolo vreo cinci brutării: una pe Olteni, alta către Vlăsceni, două înspre Cărpeniş, dar mai afundate printre uliţe, şi una, hăt, pe linia ce ducea la Ziduri. Şapte sate mâncau pâine de la noi. Sau nouă.

Foto: Costică Acsinte

Avea Murgu rafturi până-n tavan. Se ridicau ele cam la un metru de podele, iar acolo ţinea lăzile goale. Pe urmă, în dreptunghiurile curate, aşeza pâinile. Cred că-şi făcuse rafturile după măsura lui. Babele n-ajungeau niciodată. Tejgheaua era imensă şi mustea de făină caldă. Acolo accepta el lăzi, dar numai pe alea albe. În ele, adăstau pâinile ovale. În dreapta mea erau cele albe, coapte indecis şi trăsnind a crud de cocă. În dreapta lui erau pâinile hotărâte şi rumene, unele chiar arse pe la colţuri şi pe burţile tari. Şi-apoi, un maldăr de coptură, părând a trăi în devălmăşie, către perete. Unele cred că urcau singure.

La Murgu n-am întâlnit pâine rece niciodată, dar trebuie să fi fost. Sigur, nu la şase dimineaţa, când mă duceam eu s-o caut şi s-o iau acasă. Şi astăzi cred că el încălzea pâinea cu mâinile alea mari şi albe de făină. Se ştergea numai de arsură şi făcea asta de ca şi cum îl întina. Te punea să alegi cu ochii, de la el am învăţat asta, deşi nu cred că s-a uitat vreodată la mine, apoi le lua între palme, părea că le cântăreşte, legănându-le, apoi te punea să urci sacoşa pe tejghea şi să-i desfaci gâtlejul. Le strecura, una câte una, înăuntru, c-un fel de părere de rău. Mişca apoi noul lor loc, să le-aşeze cumsecade, le mângâia, de dinafară, cu palmele închise, dar nu strânse, apropia toartele şi te făcea proprietar. Nu zâmbea niciodată Murgu, iar asta cred că se-ntâmpla pentru că el nu vindea pâine, ci se despărţea de mii de ori pe zi de ea.

Fragment din volumul Prospect de femeie, Editura Herg Benet, București, 2014.