Fusei la un spectacol foarte bun, cu public iubitor de muzică clasică și poezie. Oameni îmbrăcați elegant, fapt normal pentru un astfel de eveniment. La pauză, urcând eu și coborând niște scări, îmi apare în fața ochilor cineva cu totul și cu totul neașteptat pentru o seară de 15 ianuarie. Moș Crăciun. Cu sania, cu renii, cu luna, cu stelele, cu fulgii de zăpadă, cu cerul lui polar. Un cer bleumarin, cum pe la noi prin meridian nu e nici vara.
Și toată scena asta de poveste era concentrată pe-o poală de cravată. Surpriza m-a făcut să mă opresc pe treapta mea, cu ochii-n substernul omului, iar domnul care purta mirabila cravată s-a oprit și el. O fi avut, poate, senzația pe care o au doamnele când își pironesc bărbații privirile în decolteurile lor. Nu știu, că n-am pățit, natura m-a dotat în așa fel încât mă aflu la definitiv adăpost de astfel de riscuri.
Nici n-am apucat să gândesc tot cuvântul „kitsch“, că m-a dat cu totul peste cap chipul omului din fața mea. Era un domn care-l întâlnise de cel puțin șaptezeci de ori pe Moș Crăciun, dacă nu chiar de optzeci, dar de mai multe ori sigur nu. Aveau, mi-era clar, o relație îndelungată și stabilă. În ochii lui trăia, probabil tot de atâta timp, un zâmbet ghiduș cum arareori mai vezi în zilele astea înzăpezite de griji. Un zâmbet din ăla molipsitor, pe care simți înainte de a ști că l-ai luat. O formă rară de salut și de-ntâlnire-ntâmplătoare, atât de rare, că-s cu atât mai de mult preț.
M-am gândit că aș purta oricând o cravată ca a lui, și-acasă, și pe stradă. Și la cele mai pretențioase evenimente. Ba chiar și la plajă sau mai ales acolo. Că aș putea, la o adică, s-o port în geantă, să fie un fel de alarmă de veselie, când o iau pe arătura înnegurării, ca tot omul. S-o scot și să mi-o pun la gât, să fiu ridicolă, să mă-nduioșez ca proasta pe stradă, poate chiar să mă moșcrăciunesc la suflet.
Am plecat din fața omului cu cravata cu Moș Crăciun fără să termin de zâmbit. Nici el nu terminase. Eu am coborât, el a urcat, poate nu ne mai vedem niciodată. Ei, dar cravata aia e legătura mea cu el și cu mine pe viață. Sau măcar până la Alzheimer. Ori poate peste, căci necunoscute sunt cărările minții și ale inimii omenești. Și, uneori, de un kitsch tonic și nemaipomenit de duios.
Creca si io am alzhaimer la creeri, dna Ana, sarumana si protzapu ! (protapu e prelungirea aceea dela caruta, metrul acela de par din curu carutei) Sa nu-mi ziceti ca nu vatz dorit o caruta ! Voiam sa zic ca scrisesem pt. dv. o naratiune cu nea Kemal, ceva pur adevarat pt. dv., pt. feisbucu dv., dar din dintr-o gresala cat o eroare de mare, am scris- la dra Nora . Era pt. dv., transferati-o va rog.!
Io* n-am prins reșoul BCA și craca de pe hol că am fost la stat, la Army, încă de mâțâțăl.
Da’ ca să fiu în armonie cu partea culinară a melancoliei, poci să zâc că știu cum e pâine cu ceva. Mai exact biscuiți cu muștar (’ir-ar ai draaqului de posmagi cu muștar, că și acum mi se declară duodenu-n răsmeriță).
Apăi era cam așa: duminică sara nu se mai dădea masă caldă la cantină (sală de mese), ci era hrană rece. Necondiționat (4 anișori întreguți pe muchie) pâine, salam, muștar, brânză sărată de zici că ținuseră butiile în Marea Moartă, conserve de pește în sos tomat (noi le ziceam grenade botulinice) și biscuiți. Biscuiți dintr-ăia simpli, nicidecum pesmeți, că ăștia din urmă sunt protagoniștii altei etape educaționale din RoArmy (adicătelea școala militară, despre care numai Domnu Raj știe să povestească ce anume iaște).
Deci meniul priponit în chiroane. Dară șotia era pentru cei care primeau învoire în oraș, de la 13.00 până pe la 20.00. Evident că veneai rupt în două de foame, că plecai fără să mai treci pe la prânz. Ca ultim venit la tava cu hrană rece, mai găseai biscuiți, muștar și botulinice. Astea din urmă erau de o grețoșenie atât de cumplită încât ai fi preferat orice numai să nu te spurci cu conservă de leviathan în suc de drăcușor. Astfel încât acest ultimativ ALTCEVA însemna… biscuiți cu muștar.
După care, fericit că „ai păcălit prostanul de stomac”, fumai o țâgară Carpați fără filtru (pe șestache, să nu te prinză ofițerul de serviciu) și o tuleai la studiu, că a doua zi veneau peste căpățâna ta orele cumplite ale „Liceului cimitir”
PESMEȚII i-am întâlnit în Școala militară, devenită între timp Institut.
Apăi pesmeții ăștia erau așa un fel de „lingouri” de coptură bizară, cu luciu maroniu și o duritate excepțională. ’cea mumei lor de pesmeți că puteai să-l pui la colțul zidului, să dai cu bocancul în el și nu se rupea. Unii mai hâtri spuneau că respectivii pesmeți aveau un abscons rol tactic, de muniție de rezervă, adicătelea în caz de răszbel, de-ți terminai gloanțele și grenadele, puteai să te apuci să azvârli cu pesmeți în capul pizmașului – sigur de-l nimereai îl caliceai suficient cât să-l scoți temporar din luptă.
GHIVECIUL DE LEGUME și VARZA CĂLITĂ!
Neicuță, ghiveciul acela era ceva gen „adunarea generală”, adicătelea avea atâtea prin ele încât îți venea să spui că iar a măturat plutonierul prin magazia de alimente iar rezultatul l-a suit pe făraș și l-a aburcat în cazanul de bucătărie. Avea de toate, bre, și orez, și mazăre, și fasole, și păstăi, și morcov, și pietre și bețe și toate celea zămislite de Domnul Zeu pe fața pământului în cele zile demiurgice când a creat Pământul, Luna și Luminătorii, uscatul sau buruienile pământului. Cumplit meșteșug de caznă mai era „ghiveciul acela”. Parte integrantă a pregătirii psihologice pentru luptă, pregătire stând sub deviza „Cine poate mânca cel mai mult ghiveci”.
Iar varza, Oh, Doamne Dumnezeule, și-acum retrăiesc senzația olfactivă a verzei cu miros și gust de hidrocarburi, de zici că au fost importate din Chitai taman în calele petrolierului Biruința. Despre asemenea „gourmetism” cazon chiar că nu se mai poate zice nimic, poate doar mențiunea că până și porcii de la GAZ intrau în greva foamei când se trezeau cu așa ceva în troacă.
Oh, Doamne, că sunt vreo 3 decenii de la data acestor amintiri și nici acum nu pun în gură asăminea „trufandale”. Dacă mă somează careva „Viața sau mănânci varză călită sau ghiveci!” necondiționat îmi declin disponibilitatea existenței lumești.
Și ca să închei în notă optimistă: FASOLE CU CIOLAN LA CAZAN de armată!
Oh, YEAH! Lume, lume, al treilea război mondial la gurile noastre. Farfuriile plecau curățele la spălătorie, chiar și după a treia porție suplimentară. Și culmea, așa de meseriaș era făcută, după toate regulile artei culinare, că nici măcar cu pârțâială nu se lăsa. AMAZING!
Mișto, mă. Mișto scriseși.
Da’ am grișât borta la care am postat. Trebuia dincolo, la supa-n plic pe cracă.
Lasă, mă, noi citim, noi înțelegem. Patricia?
She died.