Demult, o colegă de serviciu povestea o vizită în satul părintesc. Era copil născut şi crescut la oraş, satul ăla i se părea din altă lume. Nu-şi amintea nimic din ce-i frumos şi idilic la ţară, ci doar c-a văzut un ţăran suduindu-şi şi lovindu-şi vita cu o bâtă. A alergat într-un suflet la el şi l-a-ntrebat îngrozită: „De ce-o baţi, ce ţi-a făcut?“ Răspunsul lui a marcat-o pentru totdeauna: „Da’ n-o bat, copilă, numa’ o asupresc.“.
I-am înţeles revolta, dar, cumva, raţional. Nu m-a atins aşa cum m-ar atinge acum. Colega mea făcea parte din felul ăla de oameni care drăgălesc pisicile şi câinii întâlniţi în cale, dau fuga să le cumpere apă şi ceva de mâncare. Eu am crescut la ţară, aveam şi noi multe pisici care veneau la noi să mănânce, să fete, să-şi facă puii mari, dar nu trăiau cu noi, ci ne traversau. Îşi luau ce le trebuia şi plecau mai departe.
De două ori mi s-a-ntâmplat să se lipească doi câini de mine. Unul, mic şi plăpând, m-a condus la metrou, până pe peron, altul, mare şi alb, lăţos, m-a dus până în faţa blocului, s-a aşezat frumos la scară, a scos limba şi-a-nceput să dea din coadă. M-am bucurat în momentele alea, dar tot nu m-au atins în adâncime.
Când am văzut că fata mea adoră animalele, mi-am zis că e mică şi că e normal. Şi eu legănam pui de pisică şi boboci de raţă câd eram mică. Numai că ea râdea şi plângea pentru ele, tremura de plăcere când le atingea şi i se dilatau pupilele când vorbea despre ele. La trei ani, zicea că vrea să se facă pisică atunci când va fi mare. La cinci ani, a-nţeles din păcate că asta n-o să fie niciodată cu putinţă, aşa că s-a reorientat către pedagogie şi declara ritos c-o să se facă profesoară de pisici.
Foto: Costică Acsinte
După ea a venit Tomiţă, cotoiul blocului, să doarmă la uşa noastră, să fie mai aproape de ea. Pentru el am început să cumpăr mâncare, lui i-am întins o păturică în mijlocul sufrageriei, să toarcă împreună cu fata. Au dormit acolo amândoi de mai multe ori.
Tot pentru ea am luat-o pe Makeba, pisica noastră cea mare. „Ce e asta, mamă?“, m-a întrebat când i-am adus-o acasă. „E a mea, e chiar a mea?“ I-am spus că a fi a noastră înseamnă a o iubi şi îngriji, că e datoria noastră ca Makeba să fie fericită cu noi. Şi-apoi m-am îndrăgostit, iar mai apoi după apoi, au venit şi celelalte două. Acum fac şi eu parte dintre cei care vorbesc pe stradă cu animalele, care le mângâie şi le dau de mâncare.
Am văzut în ultimii ani în România o schimbare de atitudine în ce priveşte animalele. O schimbare în bine. Şi cred că asta are legătură cu creşterea noastră, cu educaţia. Sigur că întotdeauna au existat mari iubitori de animale, dar acum parcă sunt mai mulţi, iar cei care nu sunt neapărat iubitori sunt măcar binevoitori, iar asta-nseamnă mult. La asta, o mare contribuţie au avut-o reclamele de pe tv, pozele cu animale din mediul online, glumele bune care au circulat – citate din pisici, hamsteri, ţestoase, cai, vulpi, bufniţe şi câini – şi continuă să circule, în fine, lucrurile care uneori excedează, e drept. Dar eu văd rezultatul.
La fel e şi în ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copii. Se vorbeşte mult despre asta în ultimii ani, apar cărţi de specialitate, vedem filme cu tema asta. Spunem ce credem, dezbatem, ne contrazicem, ţinem cursuri, mergem la cursuri, ne interesează subiectul. Lumea se schimbă c-o viteză ameţitoare, iar pentru a ne înţelege copiii trebuie să ţinem pasul cu ei. Le-am greşit când erau mici, le mai greşim şi azi, ne greşesc şi ei nouă, învăţăm în fiecare zi şi de mai multe ori pe zi. Suntem o generaţie crescută într-o manieră care azi e revolută.
Am repetat şi repetăm unele dintre erorile de aducaţie ale părinţilor noştri, mai ales când suntem depăşiţi de situaţie. Pe unele le pricepem repede, pe altele mai târziu, în funcţie de efectele pe care le au. Le conştientizăm şi-ncepem munca de a nu le mai face. Nu credem în metoda absolutismului părintesc, pe-asta am trăit-o noi, aşa că le suntem copiilor noştri prieteni. Însă această nici urmă de autoritate duce la anarhie, iar acolo ne trezim c-am scăpat caii din mână, şi nu caii noştri, ci caii copiilor. Pendulăm şi iar pendulăm. Şi, între mişcările astea, mai lente sau mai iureşe, învăţăm. Şi noi, şi ei.
Raj, ia zi frate, cum e?
Situatia sta in felu urmator, dnule Sorinelu (exclus pustiu !””, sarumana si trioul de pisici, dna Ana, in frunte cu Makeba, lidera de grup ! Fimea sia dorit mult o siameza tampitica, asta asa ca sa avem 2 tampitele in famie, si nicio data nu a ranit cu lopata in cutia pisicii, asfel ca atuncea cand io cu consoarta ne ducem la restaurant de unde ajungem acasa dupa 3 zile, caci atata dureaza intoarcerea acasa, caci nevastamea ma taraie de picioare si capu imi face pe asfalt poc-poc-poc-trosc, in casa pute groaznic de la caca + pipiul pisicii, dar nu face nica, caci la intrare avem masti contru gazelor langa lopata si furtunu de stins incendiul, doar 1 incendiu, caci noua nu ne ea in mod repetat foc casa, ne punem deci , io pe scafarlie, nevastamea pe fatza cea cu trasaturi fine, masca contru gazelor si facem curat in lada cu nisip a siamezei. Adineaoarea iam urat dnei Petronela 1 sarbatoare frumoasa de Sf. Gheorghe si am sunato si pe soacramea sai zic LMA desi no cheama Gh.. si mia zis ca Gh. esti tu, adica io, desi e constienta de faptu ca nu is Gheorghe, dar creca a vut sa zic cas Gh. la cap. Ieri dupa ce vam retinut cateva secunde la tel., totalizand 40 min., dna Ana, mam urcat pe casa si mam aruncat in cap , asfel discutia cu dv. sa fixat pt. eternitate in capu meu. Acuma is la Cernavoda si in orasu asta Politia e piun deal, gara pe alt deal, posta in vale, caci io dupa ce beau verific aceste 3 institutii si ma doare bicla de atata drum. Aicea fiind terenu cu dealuri, biciclistii nu folosesc bicicletele, dar toti locuitorii orasului au in dotare biciclete si pixuri dela ultimile alegeri, cadou dela PSD, dar nu folosesc bicicletele, acestea stand dezumflate ca soacramea in podurile caselor. Daca printe admiratorii dv. is unii Ion, Ioana, Gheorghe, le urez ca Ziua Recoltei sa le aduca 1 beneficiu in hambar !
Erata corectoare, un fel de N.R. caci io imi redactez singur materialele. De fapt nu le redactez , ci le scriu repedea, fara sa gandesc, caci la mine ganditu e 1 efort mare si necesita multi carbo-hidrati si pro teine care consta in cefe de porc si mici cu bere la pett, cca 11 beri si cum io facem economie la bani, evit sa gandesc, deci nu mai e cazu sa consum pro teine. Deci, az nu e Sf. Gh., ci Sf Ioan si le urez tuturor doamnelor pe Carei cheama Ion, 1 LMA cu salarii marite + multe bonuri de masa cu care poti cumpara si pepeni la piata, caci taranii nu pot pt. ca sa manance numa pepeni , ci si multe pro teine din cauza efortului fizic pre lungit la culesu pepenilor lor de pe tarlaua lor. Lor si altor ctg. de tarani care cultiva si alte leguminoase ca de pilda, fasole de arac sau taratoare, Mazare sau struguri din care se face vin rosu, alb, roze sau ghiurghiuliu, le urez o recolta bogata de vine care in cele din urma ii face pe cultivatori in a le face felu nevestelor lor. Adica sa le babardeasca vreau sa zic…
Iar am scris numa tampenii si dna Ana sa supi rau tare pe mine…
Io vin rosu nu mai beau caci imi produce nervi la cap si erectie, ceeace o face pe nevastamea so puie iar dio insurectie armata care consta in faptu ca ma ameninta cu pistolu cu bile, ca sa saturat si nu mai suporta…
Acuma ati priceput cum sta treaba cu pisicile, dnu Sorinelu ?
Cum sa nu pricepi, dupa atitea detalii amanuntite si amanunte detaliate?
*o cearta cu toiege *
hehehe…