Libertate. Sigur, tu poți să vrei și premii, adică recunoaștere, sunt bune premiile, dar niciunul, nici cel mai mare, nu se compară cu libertatea ta în fața foii albe. Asta pentru că nota aia de la olimpiadă, oricare ar fi ea, nu are cum să te afecteze. Adică nimic rău nu are cum să ți se-ntâmple. Iar asta contează enorm și pentru un adult, darămite pentru un copil sau adolescent.
La olimpiade m-am dus tot timpul în viața mea de elev, dar la faza națională nu am ajuns decât în liceu. Dintr-a zecea încolo. Într-a noua am avut o experiență care mi-a făcut mult rău. Am fost două fete cu aceeași notă și ni s-a spus amândurora că vom merge la Iași, la națională. Dar domnii comuniști s-au răzgândit ulterior și a fost luată numai una dintre noi, deși aveam aceeași notă. Nu am fost eu aceea și am suferit. Era 1989, primăvara, și nu am înțeles deloc ce criterii sunt alea. Profesorul meu de română, un om onest și curajos, mi-a spus că știe că e o mare nedreptate, că eu nu am nicio vină în porcăria asta și să nu mă descurajez: noi doi o să lucrăm la fel, dacă vreau, dar eu decid dacă în anul următor mai vreau sau nu la olimpiadă. Am vrut, am fost, dar, într-un fel, n-am uitat niciodată nedreptatea aia. Un eșec îl duci, îl metabolizezi, dar o nedreptate rămâne o rană pe care doar o porți, o mai oblojești, îi mai crește o crustă – care zboară la prima adiere a unei alte nedreptăți, normal –, dar nu se vindecă niciodată fără urmă.
Nici în 1990, nici după aia nu mi-au plăcut subiectele de la olimpiadă. Mai mișto a fost ăla de la treapta a doua, mai ofertant adică. În rest, mi se păreau uscate. Mă achitam de ele, dar nu-mi amintesc vreunul care să-mi fi stimulat creativitatea. Profesorul meu m-a-nvățat să fiu liberă înainte de orice. Și așa am fost. La examene mă refer. De orice fel. Și-a fost bine, a avut dreptate. Dar numai până la admiterea la facultate, unde, la Litere, am picat eu, olimpica națională, de nu m-am văzut. Și greu m-am ridicat din căderea aia fiindcă nu pricepeam nimic. Îmi luasem serviciu și, într-o zi, un cunoscut critic de artă, care avea cel puțin dublul vârstei mele, m-a-ntrebat cum anume am învățat eu pentru facultate. I-am zis, iar el a remarcat că n-am amintit deloc de manuale. „A, păi, n-am nicio treabă cu ele, alea sunt pentru nivelul mediu, nu m-am uitat pe niciun manual din clasa a IX-a.“ Și mi-a explicat că e o legătură serioasă între examenul de admitere și manuale, așa că ar fi bine s-o iau eu frumușel de jos și să văd măcar cum sunt structurate. L-am ascultat și în anul următor am intrat la facultate a doua pe listă. Tot de capul meu am făcut lucrarea, dar am ținut totuși cont de cerințele care, uite că omul avusese dreptate, semănau destul de bine cu ce era în manuale. În anii ăia, încă nu existau manuale alternative, iar examenele de admitere aveau ca primă intrare în bibliografie unicul manual. Mă rog, patru, de la a IX-a la a XII-a.
Fata mea se duce din școala primară la concursuri. Arareori ratează vreunul. Nu se omoară pregătindu-se pentru ele, dar nici nu vrea s-audă să nu se ducă la olimpiadă. Mai mult de faza pe municipiu n-a ajuns niciodată. Deocamdată. Dar poate că niciodată ăsta o să rămână niciodată. Nu o interesează să câștige și nici pe mine. Se trezește în sâmbetele concursurilor foarte devreme și n-a întârziat niciodată la vreo olimpiadă, deși la școală se mai întâmplă.
După cea mai recentă, acum două săptămâni, m-a sunat foarte fericită. Entuziastă și plină de încredere. „Mami, tu știi ce subiecte mișto am avut? Extraordinare! Am scris cu o plăcere nebună și am și verificat la sfârșit, să nu fi uitat vreun subpunct. Olimpiadă ca asta n-a mai fost niciuna. Foarte frumoasă. Ne-au dat două texte la prima vedere, două fragmente din Toate bufnițele de Filip Florian și din Despărțirea de București de Victor Ieronim Stoichiță.“ Și mi-a zis și cerințele, multe, pe care și le mai amintea. Apoi, și-a sunat profesoara de română, care-i este și dirigintă, să-i povestească. Și, pentru că avea nevoie de și mai multă-mpărtășire, a sunat-o și pe profesoara de română din gimnaziu, să-i spună și ei ce subiecte frumoase a avut și cum s-a descurcat. Iar profesoara din gimnaziu i-a propus să vină într-o zi la școală, la clasa a V-a, să le predea copiilor schița.
Și-atunci am primit cel de-al doilea telefon: „Mami, îți dai seama? O să mă duc să predau! Doamne, ce fericită sunt! Tu-ți dai seama? O să predau!“. Mi-am amintit atunci cum și pe mine m-a rugat un profesor, când eram într-a VIII-a, să le predau copiilor de la a V-a și câtă bucurie a fost pentru mine. Cum m-am mai perpelit în noaptea de dinainte, nefiind sigură c-o să fiu în stare să fac pe profesoara, cum m-am pregătit, să știu tot și ceva peste, dacă mă-ntreabă copiii, cum îmi întreb eu profesorii, câte-n lună și-n stele? Aveam 14 ani și-a fost o experiență minunată. Așa se face c-am predat de mai multe ori. A contat enorm să fiu, chiar și pentru câteva ore, în pielea profesorilor mei. Am înțeles atunci cât de dificil este, pe cât de frumos, câtă responsabilitate implică să fii profesor. Acum, văd la fata mea frenezia pregătirii lecției. Mai rămâne să rezolve și cu învoitul de la ultima oră, ca să poată ajunge la timp la școală, la copii. Dar știu că va rezolva ea fiindcă își dorește foarte mult.
Să mergi la olimpiade era, când eram eu copil, o chestiune de performanță, de succes, de ego, ce să mai. Bucurie aveam tot în cărțile citite, că subiectele erau prăfuite la concursuri, sinteze de literatură. Azi, când sunt manuale alternative, mai bune sau mai puțin bune, dar cărți sunt și mai multe decât pe vremea mea, subiectele arată cu totul altfel. Unele văd că iscă aprige controverse. Nu e rău. Nu e deloc rău. Așa se schimbă lucrurile, așa se schimbă generațiile, așa ne schimbăm noi.
Da!
Cam de asta m-am dus si eu la olimpiade, ca era misto. N-am trecut niciodata dincolo de faza judeteana, dar era misto sa-mi incerc puterile. Mi se pare foarte fain ca iti incurajezi copilul sa faca chestia asta.
Categoric, pustimea e mai pragmatica decat generatiile trecute, stie ce vrea de la viata. E buna totusi lecturarea asidua, participarea la olimpiade, alminterea risti sa ajungi sa faci avere colosala or, ce poate fi mai rau, te poti satura si de miliardele acumulate si tinzi sa devii presedintele unei superputeri. Iote na, d`aia am fost io loaza. Ca sa am o viata linistita, ceeace va doresc si dumneavoastra Doamna Ana si domnisoarei Rada. Saru`mana !
Of, acum te văd, fir-ar să fie. Te sărut, mi-e dor de tine.
Nati ajuns la faza nationala cu olimpiadele dv., dna Ana, dar nu face nica, a azuns dnu Becali. Reacu va pus pentru ca sa invatati carte ? Asa va trebue ! E aicesa la noi, in urbea noastra , un colonel de pompieri, agramat in scriere si-n gandire. Pentru ca il deranjaza muzica din baru de peste drum, a pus un afis , scris cu litere dio schiopa “” Cantatul in local este strict interzise !””. Deunazi , cica iau disparut niste caramizi din boxa si a pus siun afis pe care scrie “” Hotule stiu cine ai furat caramizile adule inapoi !”” Un vecin, profesor pensionar alcoolic, a vrut sa-l atentioneze si i-am zis ca nu face bine. Ma intrebat de ce. L-am intrebat si eu daca are stingator de incendii in apartament si a zis ca nu si mia multumit frumos, ca era cat paci sa faca o gafa mare. In subordine are tineri subofiteri , maistri, ofiteri, culti, cititi. Pe astia nu-i suporta. Ca sa ajungi colonel plin, trebuie sa ai studii superioare si pomperu nostru a facut una. Asta stie si fimea si a zis ca ea nu va face nicio facultate, ca prefera sa fie o idioata fara studii superioare. Sarumana !
Mi-e că fata ta are dreptate.
Numai că nu e idioată, dimpotrivă. 