Nu m-am gândit până acum la un fluture ca la un temei, dar azi-dimineaţă am deschis ochii asupra unuia mare şi colorat care-mi explora camera fără să caute vreo ieşire. Nimic nervos, nimic disperat. Nu căuta. Doar poftea din aripi şi gusta din aer. Din cauza lui n-am ştiut unde şi când mă aflu, dacă sunt aici sau acasă, acum ori cândva. Am apucat să mă mir că nu mă sperii. Şi imediat mi-am amintit de ea, de cea mai tânără femeie pe care-am văzut-o vreodată.
Mică, neagră, veselă, cu şorţ cu flori şi-un râs continuu, cu totul şi cu totul de viplă. Îi spuneam Coca. Străinii îi ziceau Ostroveanca. Pe ea o chema Gheorghiţa. Fuma Mărăşeşti şi Naţionale. Se cădea să tuşească mai mereu de la ele, dar nu, ea era femeie, cochetă carevasăzică, şi-o îmblânzise pe pârdalnică în râsul ăla fără nume. N-am văzut-o plângând, plângându-se, fiindu-i frică ori suduind. Şi nici dezamăgită. Numai o dată, supărată şi pierdută.
Avea vreo 14 ani când era servitoare la nişte vecini, negustori. Băiatului lor le-a plăcut aşa de tare, că a lăsat-o gravidă. Au dat-o afară pe ţigancă. Şi nu pe tăcute. Bunica mea, care avea şi ea doar 18 ani şi abia se măritase, a hotărât că are nevoie de ajutor în casă. Şi fata a venit. A găsit ea peste câţiva ani un ursar cam leneş şi beţiv şi-a mai făcut doi copii cu el. Îi creştea singură, că el era mereu plecat.
N-am ştiut că o iubesc până nu i-am văzut moartea cu ochii. Eram cu părinţii în maşină şi mergeam în Ardeal, în vacanţă, la ceilalţi bunici. Au oprit la marginea unui lan de grâu, iar mama mi-a spus că din el se face pâine. Aveam 3 ani şi jumătate şi mi s-a părut un miracol, aşa că am întrebat cum. Ei, şi mama mi-a explicat cum se face din grâu făină, apoi se frământă coca, se aruncă în cuptor şi… Mă scuturam de plâns şi spuneam că vreau acasă, s-o văd eu pe Coca bine şi sănătoasă şi să n-o facă nimeni pâine.
Nu mult peste 6 ani trebuie să fi avut când am apucat scara, am târât-o cu greu şi m-am urcat repede, să nu mă vadă cineva, şi fericită pe magazia de lemne. La coborâre n-a mai fost la fel de mare bucuria pentru că m-am dezechilibrat la a doua treaptă şi am căzut, iar nu oricum, ci cu scara mare peste mine. Eram acasă cu bunica şi cu ea. Au venit amândouă într-un suflet şi au văzut mult sânge. Coca s-a aplecat deasupra mea şi m-a întrebat: Mă vezi? I-am spus că da. Mi-a pus mâna sub cap, a pipăit, şi-a scos palma înroşită şi-a zis râzând: Numără-mi dinţii! Am început să număr, iar ea s-a întors liniştită înspre bunica: Vede. Cunoaşte. Nu e spart. Dă-i cu spirt, cocoană!
Mi-a adus apoi dulceaţă de trandafiri, apă rece, s-a aşezat pe un scăunel de lemn şi m-a luat în braţe. A cântat încetişor ceva ce n-am mai auzit nicicând până atunci şi nici de-atunci şi m-a legănat până am adormit. Era soare afară şi un fel de primăvară. Când m-am trezit, avea în păr un fluture.
Din volumul Prospect de femeie, Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2014.
mulumesc !