Am început să beau timid cafea pe la şaişpe ani. O făceam azi, o beam mâine. Cafeaua avea gustul umărului bunică-mii, că-ntâi şi-ntâi, stând eu copil pe umărul ei, i-am simţit răsuflarea de cafea. Beam puţină şi, cum ziceam, mereu rece. Şi neapărat mereu dulce. Dar nu beam în fiecare zi, era chestiune de răsfăţ.
Când bunică-mea a plecat atât de devreme şi de departe, să facă, poate, lumină dincolo, m-am supărat pe cafea şi n-am mai vrut-o. Am trecut pe ceai rusesc. Pe ăsta-l beam zilnic. Mulţi ani, cei mai mulţi. Uitasem gustul cafelei, parcă nici nu-l mai înţelegeam. Am redescoperit-o târziu, acum vreo şapte ani, în combinaţie cu pulberea de cacao. În timp, m-am vindecat de alăturare, iar acum o beau cum a făcut-o mă-sa, îmbrăcată-ntr-o cămăşuţă de miere de rapiţă.
În anii-n care eram despărţită de cafea, umblam culturaliceşte prin Bucureşti: prin muzee şi galerii de artă, la teatru, la cenacluri de lectură, că nu le zicea cluburi pe-atunci, în fine, pe unde umbla şi arta. Nu mă gândeam atunci că umbletul ăla mă construieşte şi mă respiră, aşa-mi plăcea, asta mă bucura, asta făceam.
La Muzeul Literaturii Române, vinerea, erau seri de lectură. Mă duceam şi eu, ascultam, nu ziceam nimic, mi-era ruşine să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunoşteam. După vreo şase luni, începusem să-i cunosc, dar tot nimic nu ziceam, preferam să le-ascult cuvintele. Prozele şi poeziile. Mai stăteam după „citeli“ de vorbă în holul muzeului, apoi ei coborau în restaurantul de la subsol ori mergeau pe terasă, eu plecam. Mă gândeam că poate au de vorbit între ei, sunt cu toţii în branşa asta literară, scriitori şi critici. Purtau nume de decade: optzecişti, nouăzecişti. Eu eram ascultătoarea lor.
Foto: Lili Sumănaru
Un domn dintre domnii acelui loc îmi zâmbea de câte ori ni se întâlneau privirile. Zâmbeam şi eu, de răspuns. Odată, m-a oprit şi m-a-ntrebat dacă nu vreau să bem o cafea. I-am zis că nu şi-am şi plecat. Mi s-a părut ciudat să vrei să bei cafea cu necunoscuţi, noi o beam acasă, în familie. Mă rog.
Peste un pic de vreme, iar m-a aflat, iar m-a-ntrebat. Iar am zis nu, iar am plecat. Între timp, citisem eu că excesul de cafea provoacă hipertensiune arterială şi agitaţie, aşa că l-am temut pe acel domn, în sinea mea. Literatura română ar fi putut să piardă un vajnic reprezentant, dacă ăsta nu se potolea din cafele.
În faţa muzeului, era şi-o librărie. Găseai acolo cele mai noi apariţii editoriale. Într-o zi, niţel după prânz, mă aflam în ea. Doamnele librărese erau nişte splendori de femei. Ar fi putut ţine cursuri pentru toţi cei care vor să intre-n pâine asta frumoasă. Şi cum stăteam eu cu deja un braţ de cărţi în mâini, cum îl văd pe cafegiu.
– Bună! Ce faci?
– Îmi aleg nişte cărţi.
– Şi, după ce le-alegi, nu vrei să bem o cafea?
– Fii atent, eu cred că tu ai să mori de la cafeaua asta, omule. Ai soţie, ai copii, la ei nu te gândeşti?
– Tu nu-nţelegi, aşa-i?
– Ce anume?
– Ce-nseamnă să te invite un bărbat la o cafea.
– Acum, că mă uit la tine când o spui, încep să-nţeleg. Tu vrei să mă f*ţi.
– Da.
– Şi nu puteai să spui aşa de la-nceput? Pierdurăm atâta vreme, eu gândindu-mă cum ai să mori tu de infarct sau de AVC şi-o să-ţi rămâie copiii orfani?
– Eşti ţicnită, zău.
– Deloc, doar te credeam inconştient, boem, nepăsător. Un admirabil nefumător, dependent de cofeină.
– Deci, bem naibii cafeaua aia?
– Nu.
