Venea tanti Leana la noi, cu o sacoșă de fâș. Îi tremurau mâinile de tânără și aveau noduri, ca niște copaci vechi. Suferise mult când fusese copil, de frig greu suferise.
Râdea mult tanti Leana, avea un reflex al râsului. Și râdea tare, că era nițel surdă. N-am mai întâlnit pe nimeni care să râdă pe tonurile ei, pe nimeni, niciodată.
Nu venea cu mâna goală la noi, ne aducea în sacoșa aia câteva roșii, castraveți, doi-trei dovlecei și fasole verde, lată, adică fasole galbenă, fără ațe. Nu era săracă tanti Leana, fusese doar când era mică, după ce se măritase o ducea îndestulat. Și era ceva timp de-atunci, avea nepoți de-o seamă cu mine.
Tanti Leana nu avusese însă niciodată serviciu, adică nu serviciu plătit. Crescuse copiii, acum creștea nepoții. Și avea o grădină mare și grasă, o grădină bogată ca a lui Cresus. Asta dacă el avusese grădini în pământul ăla pietros.
Deșerta sacoșa pe masa noastră lungă din curte și-i arăta bunică-mii ce i-a adus. Amândouă se bucurau cu mâinile și cu ochii. În unele veri, tanti Leana ofta și zice: „Roșiili s-a mănat, am mai găsit numa’ câteva bune, ți-am adus și ție din ele.“
Foto: Costică Acsinte
Îi plăcea să bea sirop de vișine cu sifon sau să ia pe-ndelete șerbet de căpșuni, cu apă de la puț. Dădea mult dracului, chiar mai mult decât bunică-mea, ceea ce e aproape incredibil. Și pufnea în râs în timp ce dădea.
După-amiezele alea spre seri cu tanti Leana sunt unele dintre cele mai vii din viața mea, dintre cele mai vii amintiri. Și sunt așa de asemănătoare, că nici nu le pot deosebi una de alta. Nici nu vreau.
Am fost la mama săptămâna trecută și mi-a zis: „Mi-a adus cineva niște fasole verde, vrei?“ Era o caniculă nebună, dar am zis că sigur c-o vreau. Am ajuns acasă, era noapte, aveam mâncare, dar eu m-am apucat să gătesc. Cum făcea și bunică-mea după ce pleca tanti Leana, chiar dacă mai gătise în ziua aia. Iar eu nu mâncam de seară decât roșii și castraveți de la ea, cu ceapă de la noi, că noi aveam o curte mică, doar câteva răzoare, cât să nu zicem că n-avem. Și gustam și din fasole, chiar dacă nu mai puteam să mănânc.
N-am întrebat-o nici pe bunica, n-am întrebat-o nici pe mama, n-am întrebat pe nimeni cum se face fasolea asta verde, adică galbenă, și nici rețetă n-am căutat. Am pus în ea ce am crezut și, poate, toată amintirea mea atât de verde cu tanti Leana. Bărbatu-meu a zis: „E ca atunci când eram copii.“ O fi avut și bunica lui vreo prietenă cum a avut bunica mea?
Ce bine e pe vreme de canicula sa ai amintiri care tin racoare in suflet si gusta a copilarie!
Din scrisul tau razbate dragostea de oameni. E ceva atat de rar, cel putin in blogosfera. E hrana pentru suflet scrisul tau. Multumesc!
Cu drag.