La mulţi ani, poveste! 20 martie, în fiecare an

Mie imi plac povestile, mai ales cele nespuse. Care ajung sa fie impartasite doar in taina, la crepuscul… Povestim candva despre fericiri uitate si regasite in forma unor tristeti blande… – Mioara Feldman

mi-e dor să merg acasă, la ai mei, să ies pe terasă, mama să mă-ntrebe ce vreau să mănânc, să ne-aducem aminte cât eram de ciufut acum 25 de ani, cum nu-mi plăceau oamenii de mic, cum jucam fotbal ca un bezmetic, mi-e dor sa-ntind mâna să culeg struguri și mere, de mirosul hainelor întinse-n dormitor la uscat, iarna, de cozonaci pe vatră, de bunici, de părinții mei tineri, mi-e dor să mai cred ca acum 25 de ani că oamenii din jur sunt nemuritori, doar eu am să mă fac mare. și m-am făcut. și nu-mi place, nu-mi place deloc. Doamne, te rog, vreau să fiu mic la loc. – Ionuţ Liviu

Bunica-mea impleteste. Nu cumpara niciodata ațe. Strica și reface. Combină ațele in doua culori si face bundițe. Nu prea mai vede si le impletește pe de rost. – Alina Mirt

Frumoase plămădeli… Luam tăbuica îndesată cu lut şi veneam pe cărare alături de scumpa mea bunică. Când ajungeam acasă spunea: Gata lucuţă, hai la canton să aducem balegă de cal! Mergeam pe scurtătură prin pădure preţ de 2 km, veneam fuguţa. Se apropia Paştele şi casa nu era primenită. Punea frumoasa mea, peste lut-balegă, peste balegă-paie, peste paie- apă şi frământa. Avea o lopăţică de lemn cu care cârpea totul fără greşeală. După ce se uscau pereţii erau daţi cu farbă, mereu culori deschise, cerii, aşa le spunea bunica. Dereticam, scuturam, focul ardea în plită mocnit, lampa arunca umbre de balauri pe pereţi. În rolă erau vreo 10 mere, sfârâiau până plesneau. În tindă, pe un tamburel de lemn era căldarea cu apă rece. – Luminiţa Popescu

Tresarea de fiecare data cand era luat prin surprindere de zgomotul facut de o furculita scapata din greseala pe gresia din bucatarie sau de un geam care zdranganea din cauza vibratiilor induse de un camion care trecea pe strada. Cu tot corpul tresarea. Si i se ascutea cumva privirea. Ii puteam percepe starea de alerta, dar nu ii intelegeam motivul. Cand l-am intrebat, bunicul mi-a povestit cum a fost pe frontul de la Stalingrad. – Adriana Zamfirescu

Am avut doar o bunica: Leanca. Imi daruia mereu bomboane pastrate-n zahar tos si cate o moneda de trei lei. Le strangeam intr-o sticla de lapte. Cand a plecat, n-am plans-o numai pe ea, ci pe toti bunicii pe care nu i-am cunoscut. – Cristina Creţu

Dacă mă transplantez în trecut şi mă întrupez în corpul meu de copilă, văd o puştoaică veselă. Abia aşteptam să vină sfârşitul săptămânii, ca să pot ieşi cu ceilalţi p-afară şi să ne jucăm. Scotoceam rapid după kit-ul de joacă : o sacoşă-n care aveam o pătură mai veche, câteva păpuşi, pachetul cu cărţi de joc, elasticul, coarda, o sticlă cu apă şi nişte cârlige de rufe. Când coboram scările, mă postam în spatele blocului şi aplaudam cât puteam de tare. Sunetul mâinilor era semnalul că ne strângem toţi la joacă. Cu unele prietene aveam nişte fluierături speciale. După ce întruneam echipa, ne apucam de construit corturile. Agăţam cu cârlige păturicile de-un gard al unui teren de rugby, iar la baza lor puneam bolovani (ca să avem acoperişul întins). Alteori căutam beţe înalte şi ne făceam corturi cu boltă. Aşa entuziasmaţi eram când ne admiram construcţiile ! Uneori căram cu noi fructe, prăjiturele, clătite sau halviţe şi cocoşei de zahar ars. Ce distracţie era pe noi ! Când ne săturam de joacă, ieşeam din cort şi începeam bătaia cu scaieţi şi iarbă. Ne alergam şi ne vâram în sân – pumni întregi de ierburi. Seara, baia de acasă arăta ca un fel de ierbar. Ştia mama tot ce înfrunzise pe dealul din apropiere. Mă dezbrăca la pielea goală pentru duş şi începea să-mi descâlcească părul, să-mi culeagă scaieţii din bucle. Cea mai teoristă fază pe care i-am făcut-o, a fost când aveam vreo patru ani. Mama mă lăsa afară şi mă supraveghea de la etaj, din bucătărie, în timp ce gătea. La un moment dat, nu îmi mai auzea gura. Şi-aveam claxon, nu glumă ! Când trage cu privirea pe după perdeluţă, Silvi alerga după copii cu ceva în mână. Curioasă, lasă mâncarea la foc mic şi coboară până-n spatele blocului. Ţineam în mână un şoarece mort. Îl găsisem lângă o bordură şi vroiam să mă ajute cineva să-l fac bine. Mai are sens să zic că-s moartă după animale? – Silvia M LogoRhea

Foto: Costică Acsinte

A fost odata ca niciodata intr-o zi eliptica, nu albastra sau rece, nici macar frumoasa, ci eliptica, cum sunt toate zilele omului, de-a pururea conduse de cele doua focare ceresti, o fericire trista ce-si cauta povestea ratacita intr-o noapte mica si neobrazata. Fericirea asta, ca orice fericire, s-a nascut din lumina, a crescut si va creste din ea, cat de bine simtea atunci intunericul acela, ca pe un junghi in inima ei stralucitoare. Ah, ce durere, si-a spus cu suflarea stinsa si s-a lasat pierduta. A inceput sa viseze straniu si frumos, purta niste ochelari caraghiosi prin care vedea lumini nascatoare si lumini vindecatoare, cerculete si semicerculete, nici urma de intuneric. S-a trezit in cele din urma buimaca, atingandu-si ochii, e vis sau realitate? Soarele stralucea pe cer ca intotdeauna, asa ca respira usurata si se inveseli, convinsa ca a trait eclipsa mintii ei de fericire. De fericire, fericirea si-a scris povestea, ‘Eclipsa unei fericiri’. Sfarsit. PS merg si de-astea? – Mihaela Maria Rizea

AM ADOPTAT O PISICA – In viata mea si-a facut loc o felina. Felina prin excelenta. Doarme tot timpul in locurile cele mai curate, tot timpul pe mijlocul patului inconjurata de toate lucrurile care-i plac sau de care ar putea avea nevoie. Silentioasa, nu sti niciodata daca i-ai auzit glasul sau ti s-a parut, nu se grabeste, nu alearga, nu sare ci doar paseste gratios.In special la masa. Stie excat dupa zgomotul tacamurilor cand masa este gata si mancarea aburinda in castron. Nici nu ma striga nici nu imi cere ci se prelinge pe holul lung catre bucatarie alintandu-se si atingandu-se de pereti cu pasi inceti si-apoi apare in bucatarie intai doar adulmecand aburii mancarii. Inainte sa se aseze da roata in jurul mesei in cautarea celui mai bun loc, apoi clipeste incet ca in reluare pentru a-mi da de inteles ca mirosul corespunde pretentiilor ei culinare si in concluzie este de acord sa imi guste preparatul. Vasele ei trebuie sa fie mici caci ea e delicata si oricum daca va mai avea nevoie de o portie imi va arata asta printr-o noua bataie lenta de gene.
Niciodata nu cere ci doar aproba sa i se dea, niciodata nu cauta ci doar indica prin barbie locul unde se afla obiectul dorit.
Dupa masa isi face siesta intinsa in pat intr-o liniste deplina pe care o solicita printr-un oftat prelung ce n-ar lasa nici pe Diavolul insusi sa tulbure odihna unei fiinte ataaat de apasate de griji. 
Abia seara tarziu mai apare o data in bucatarie curgand lasciv pe peretii aceluiasi hol cu gratia unei feline regale ce se gasete. Indata ce-si termina frimiturica de seara pleaca spre dormitor ingaduindu-mi sa ma retrag si eu multumita pentru inca o zi minunata pe care mi-a dat sansa s-o traiesc langa ea.
PS- Dragul meu, initial am vrut sa pun titlul “am infiat o mâţă” dar neavand diacritite m-am gandit ca o sa crezi ca 
E VORBA DE MA.TA !!! – Luisa Vlăsceanu

Copchilu’ n-o fost nici la naiba în pădure și nici n-o stat un număr de nuș câte ore în ploaie sau frig. Iel, când s-o rătăcit în pădure, o fost atras de pitici, spiriduși, gnomi și elfi pe o potecuță care să-l scoată din calea sălbătăciunilor celor spurcate ale pământului și subpământului și să-l ducă în luminișul unde sălășluiește Mama atemporală a Naturii, zeița cea Eternă ce îi are pe toți în grijă însă despre față de care noi am abjurat și sperjurat, nescăpând nici un prilej de a o necăji.
Acolo într-adevăr era un copac mare și falnic, da nu era vr-un gimnosperm sau angiosperm panicat de perspectiva sosirii austriecilor sau a mitropoliților drujbiști, ci era de fapt Copacul Lumii – Axis Mundi – pe coroana căruia se sprijineau Toate Cerurile iar rădăcinile sale pătrundeau până-n afundul Pământului, ținându-l astfel să nu se prăvălească în afundul Chaosului. Aista copac șoptea, sub unduirile fremătânde ale vântului, ca o repetitivă dar uitată lecție, toate acele Adevăruri Ancestrale ce le-am cunoscut cândva și noi – Oamenii Mari – cu bărbi mustăți și responsabilități – adevăruri care mai sunt astăzi receptate doar de copii – acele suflete pure încă și neviciate de mercantilismul deșucheat al destinului pământesc.
Aceala copac era acolo de la Începutul Timpurilor și tot acolo o să se afle când o să răzvrătească timpul încontra menirii sale.
Pe lângă el erau o sumedenie de alte plante, mai mici sau mai mari, cu toate însuflețite și care vorbeau pe limba bebelușilor cu sumedenie de animale ciudate, ca decupate din cărțile de povești: haite de Lupchi Albi care se gudurau pe lângă picioarele copchilului, inorogi fabuloși, zâne bune minuscule zburătăcindu-se din aripi frumos colorate ca de libelule, ce mai tura-vura – copchilu’ pătrunsese într-o lume ideatică asemănătoare cu o gravură celtică ce vorbește despre vremuri apuse, uitate dar rememorate subconștient.
Iar meluțul ceala (despre care se face atâta vorbire pe seama identității omonimice cu Melul cel din Tetraevanghelier care-o fost atât de nesăbuit ca să se lase pedepsit între doi tâlhari astfel încât peste secoli și milenii să se generalizeze într-o zicală comportamentul și atitudinea leviților și a prozeliților: „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești!”), n-o fost câtuși de puțin un meluț în carne și oase, numai bun de îngrășat până la Rammadan ca mai apoi să fie exportat pe euroi frumușăi într-o Jamahirie Muslimă, să-i belească gâtul un fundamentalist păgân și să-l hăpăie, iel cu întregul lui harem, după ce mai înainte l-au pregătit jumătate sângerete în propria-i jertfă iar jumătate fiertură în laptele mumă-sii [...]. – Crystal Eye

Mi-e dor de copilarie si de faradegrijile ei, mi-e dor de bunici, de mainile lor muncite, de vocile lor blande…de diminetile de duminica, cand ne pregateam sa mergem la biserica. Ne-au crescut frumos pe toate patru. Cu grija multa, cu iubire si respect fata de oameni, de animale si de roadele pamantului. Cei sapte ani de acasa am invatat sa-i traiesc intr-un satuc din inima Ardealului. – Carla Maria Simion

În mijlocul curții era un pat îngrădit de un gard de lemn. Arăta ca un țarc. M-am apropiat de țarc, băiatul cu care venisem dispăruse de lîngă mine. M-am uitat atent în patul ăla. L-am văzut pe băiatul care mă adusese, dar era transformat într-un soi de animăluț cu corp transparent, cu o gură imensă. Corpul arăta ca circumvoluțiunile creierului, dar transparente. Iradia lumină. Pe măsură ce mă uitam, uimită, la el începea să se transforme. Corpul i se acoperea de niște pene enorme, roșii, portocalii, galbene, albastre și avea două aripi mari albe de înger. Rămăsesem țintuită. Îmi era frică fără să știu de ce. Cumva telepatic, cred, mi-a transmis că îi este sete. I-am răspuns la fel, telepatic, că mă duc să caut apă, dar să nu plece, să mă aștepte în același loc. Am ieșit din curte, am închis poarta  și am ajuns pe o stradă îngustă și liniștită. Senzația a fost că știu strada aia, o știu bine. În spatele meu am auzit un fîlfîit de aripi și o lipăială pe asfalt. Mi-a revenit senzația de frică. M-am întors… în spatele meu, la ceva distanță, creatura alerga disperată să mă ajungă, transmițîndu-mi să o aștept. Am rămas pe loc, așteptînd. Am luat-o în brațe, iar ea și-a deschis aripile mari, imaculate și m-a îmbrățișat. M-a sărutat, iar eu am avut o senzație de silă. “Chiar nu vezi?” Nu simți cît de mult te iubesc, cît de mare nevoie am de tine?” . Nu simțeam nimic. Vorbele mi-au luat-o inainte. ” Tu chiar crezi ce spui?” Am pornit din nou și am făcut stînga pe o alee. Și pe aici mai fusesem. – Igraine

Se straduia marunta bunica, in simplitatea ei. Imi prindea bine niscaiva cochetarie, taina din bucatarie, ocara in miez de vara, taratul la slujba duminicala, stangacia vorbelor intelepte, povestile pe-ndelete, pana si fulgerul ce-o napastuia nu ma satura de ea. Era neputinta, candoare, naivitate, nebunie, era o lume nedeslusita. Nu ne-am luat ramas bun. A ramas in eternitate pe-o vatra cu miros de cozonac. Din daruire. Urma sa ma vada mireasa, urma un vis. 
M-a vindecat bunica, m-a vindecat si timpul. – Liliana Topală

astazi, din intamplare, mama mi-a povestit de stra-stra-bunicul ei. adica stra-stra-stra-bunicul meu. era in varsta in timpul primului razboi mondial. nu stia sa citeasca, dar nu lasa sa se stie asta. iesea la poarta cu cate un jurnal, punea ochelarii pe nas si se uita prin el, ca si cum ar fi citit. si il vede un vecin ca sta atent la ziar, doar ca il tinea invers: – ce mai scrie pe acolo mos radoi ? mosul apleaca privirea mai mult si dupa un timp spune “d’ale lumii taica”. – Alexandru Iancu

Amurg de toamna tarzie…timpul curge rosu-n pahare…linistea a umplut tot abisul lasat in urma de ultimii cocori plecati spre sud… cristalul iernii e parca tot mai aproape… coboara lent odata cu frunzele ruginii ce acum se-mpreuneaza cu pamantul rascolit de zbuciumul recoltei…mai e timp pentru inca o pagina de suflet depanata la umbra unei strune de vioara… – Adrian Lungu

Mie nu prea mi-e dor de lucruri, si n-as putea spune ca de oameni, in sine. Mi-e foarte dor de starile pe care anumiti oameni le-am impregnat in inima si mintea mea. Si apoi cel mai dor mi-e de mine tinara si plina de energie. Dar, intorcindu-ma la stari cred ca cel mai dor mi-e de linistea si bucuria pe care o simteam in fiecare dimineata cind imi ‘inghiteam galbenusul’ la mama in brate. Mama avea fotoliul ei in bucatarie. Acolo isi bea cafeaua si croseta (macrame). Eu veneam ametita din somn si ma asezam cu capul pe pieptul ei si cu picoarele ii imbratisam coapsele. Si as fi stat asa ore. Si mama, ca orice mama, nu ma trimitea de acolo, nici cind aveam peste 24 si 50 kg. – Creola Pora

Avea 80 de ani, sau 90, or 100.
Greu de ghicit-pentru ca asa face timpul cu unii oameni- ii baga in buzunar si uita de ei.
Mergea ca patinatoarele, fara sa indoaie genunchii . Poate ca si zambea, desi zambetele sunt greu de vazut cand broboada era cat o patura. Lumea se dadea din fata ei , asa cum faci cand vezi oameni nebuni sau bolnavi. Paltonul ducea urme de ceara si de noroi si mirosuri multe – mult mai multe decat suntem in stare sa recunoastem . Avea o sacosa in mana si mana avea o manusa – or era doar mana ei – uscat . A incercat sa urce treptele pana in biserica dar, fara ajutor nu a reusit. Intr-un tarziu a reusit sa dispara printre oameni,apoi a iesit tinand cateva lumanari aprinse care ii aratau drumul – pe care noi nu-l mai vedem….Nu stiu daca a aprins si pentru vii ; intotdeauna cei morti au nevoie de mai multa lumina. A plecat incet, cautand din ochi -ochii celorlalti.S-a oprit langa mine si mi-a spus soptit : -doamna , te rog…
M-am aplecat –s-o aud si s-o ajut . A scos din sacoasa ei o punga innodata la capat. Napolitane, fursecuri,sarmale si coliva. Toate de-a valma-amestecate cum sunt si gandurile noastre cand credem ca suntem fericiti ; dulce – sarat- grau – orez- fructe si paine .
Am primit punga, am zis ce se cuvenea, si am vrut s-o sprijin .
– Nu-i nevoie , pot …
N-am auzit ultimele cuvinte – din biserica , zidurile strigau ce stiau mai bine :
*si ne iarta noua greselile noastre* – Josephine Ivan

Pe mine, cind eram mic, ma fascinau miinile strabunicii. Mi se parea un mister cum, asa uscate, brazdate si crapate la vedere, puteau fi atit de moi si delicate la mingiiere. Crescind, fascinatia s-a mutat spre fata, unde, din ce in ce mai des, incepeam sa nu mai vad deloc asprimea ridurilor, de caldura ochilor… – Sorin Nelersa

Nu stiu altii cum sunt dar mie cel mai dor imi e de mamaliga “mosului meu” asa cum imi alintam eu bunicul.Si mai de ceva mi-e dor,de rugamintea Lui in miez de noapte dupa ce termina de citit din Biblie sa vin sa ii stang becul din camera,si acum il aud “copcila hai de stange lumina” atunci ma enervam,acum as’ da orice sa mai vin sa ii stang becu… – Simona Bitere

..Mi-e dor de mirosul de zahar vanilinat, ce razbatea din cutia cu rahat pe care bunica o tinea pe sifonier, in camera “de la drum”..era camera pe care o tinea inchisa, fiind singura in ordine din tot restul casei, casa pe care o tavaleam eu si verisorii mei…in fiecare vara nesfarsita…Mi-e dor de mirosul hainelor din acel sifonier..mirosea a rufe curate, calcate cu fierul cu carbuni..si aranjate la dunga…Mi-e dor de copilarie! – Daniela Cătălina Stan

pe mine ma privesc bunicii din partea tatalui de dincolo de o rama de tablou; ei sunt, asa cum ii stiu, de parca au incremenit in tineretea fara batranete; desi, la vremea cand au stat in fata aparatului de fotografiat, gatiti de duminica, in straie nationale, musai, nici tata nu le venise, dar eu tatalui; ce ma doare? tare ma doare ca am gasit tabloul dupa un dulap, ascuns, pentru ca vara-mea care-l “mostenise” credea ca-i urat; nici nu-l distrusese, cum sa-ti distrugi bunicii?!; nici nu-l tinea cu cinstea ce i se cuvenea; isi pitise amintirile dupa un dulap, tot de la bunici; acum, bunicii ma privesc de dupa rama tabloului si zambesc; sunt perfect de frumosi; Constantin si Filofteia, din Cainenii Mari! da! – Adina Mutăr

Eu tocmai mi-am pus un pahar de vin si mi-am adus aminte de bunici si bautura  bunicul Ioan imi dadea rachiu, baga degetul mare in canuta si imi dadea degetul. Aveam vreo 5-6 ani. Bunica Eugenia se supara pe el, cum sa dai copilului rachiu? “Lasa, tu, Eugenie, sa stie si de rachiu, ca la Bucuresti n-are mama-sa ghivolita sa-i dea lapte proaspat in fiecare zi”. Asa zicea la bivolita  bunicul Toader s-a dus cand eram inca mica, dar tot mi-aduc aminte ca imi facea la pranz “carcalete”: un deget sirop, un deget vin si restul sifon. “Cand oi creste mare, sa nu amesteci vinul cu apa, il strici. Doar de-o fi poshirca si trebuie sa bei sa-i pui sifon, sa se mai imbuneze”. Bunica Veturia avea pareza pe partea dreapta, dupa ce s-a dus bunicul statea la noi iarna. Vara ii placea la curtea ei, invatase sa faca tot cu mana stanga si vroia sa stea cu florile ei, cu gainile. Dar iarna ii era urat si venea la noi la bloc. Ii placea ca sambata la pranz facea tata tuica fiarta. “Iti pun, mama?” (Intotdeauna mi-a placut ca mama si tata spuneau propriilor parinti “mamico/taticule”, iar socrilor “mama/tata”). Bunica Veturia se uita serioasa la el: “dipiridamolul”. Tata ii dadea un pahar cu apa, ea scotea o pastiluta din cutie, o lua. “Acum tzuica fiarta” :-)) – Lia Stoica