Cine pe cine doare

Marile lacuri subterane de unde-și trage durerea apele nefiltrate sunt unele dintre marile necunoscute ale omenirii. Credem că le știm, aplicăm repede teoria cauzei și a efectului, stabilim sursa, pagubele, dacă nu chiar avariile. Totuși, treaba asta nu ne ajută la mare lucru. Să știi ce ți-a provocat o durere nu te vindecă de ea. Are durerea un circuit al ei în om și în natură care ne scapă în mod esențial. Ce nu ne scapă niciodată e s-o trăim. Iar asta chit c-o știm și-o recunoaștem, chit că nu.

Ce e cu adevărat periculos e că durerea sapă în om, îl degradează, îl poate face neom. Așa, pe neștiutelea. Se cuibărește în el și-și creează propriul hău. Când e gata hăul ăsta și e ea sigură că își va face foarte eficient treaba, îl aruncă pe om acolo și strânge băierile hăului, cu sforile ei otrăvite. Iar scăpare omul nu mai are până nu se luminează ceva înăuntrul său.

Vasili Sigarev a scris o piesă numită „Dureri fantomă“, pe care regizorul Bogdan Budeș a pus-o în scenă la Teatrul de Artă București. O joacă fascinant și înfricoșător George Constantinescu, Rareș Andrici și Mihaela Popa. Trei personaje care împreună fac o imensă, destructurantă durere. Pentru publicul spectator, pentru că fiecare personaj își are propria dărâmătoare durere. Pe aceeași scenă însă, îl fac pe spectator să simtă nevoia să urle. Asta are legătură cu măiestria regizorului și a actorilor. Intensitatea trăirilor îi este împărtășită publicului de parcă cineva ar fi legat actorii și spectatorii la același cordon ombilical și i-ar fi hrănit cu același amar lichid amniotic.

Omul abrutizat îngrozitor de mediul în care trăiește și muncește, de toată istoria sa personală, îl atrage către brutalitate, alcoolism, abuz și pe tânărul care ia abia atunci contact cu acel mediu. Și-i prezintă lucrurile cu o pace cutremurătoare. Sunt mârșăvii care, din cauza abrutizării umane, nici nu mai sunt detectate drept fapte abominabile. Mediul a aliniat omul cu piatra, l-a despuiat de emoție, l-a făcut neanderthalian în gura peșterii, hăituindu-și și vânându-și aproapele.

Dar neandhertalianul vâna femela pentru a se reproduce, ucidea alt mascul pentru teritoriu, pentru întâietate.  Astea erau „justificările“ lui homo de Neandhertal în epoca de Neanderthal. Homo sapiens sapiens contemporan își pierde cu totul umanitatea și înfăptuiește crima pentru că „i-o cer“ instinctele primare. El cade din raiul său de om, nu se mai recunoaște, nu mai știe cine este, nu-și mai amintește decât animalitatea sa și nu mai poate exista în altă formă decât ca animal de pradă. Se dezumanizează.

Pare o lume ficțională, adică doar ficțională, însă realitatea noastră ne arată furci și topoare în 2017, abuzuri născute din abrutizare și alcoolism, crime ieșite din mediile în care omul este consumator de om. Iar pe noi ne-nfurie neînțelesurile acestor medii, spunem despre acești oameni să sunt proști, că nu știu nimic, însă nu ne sperie suficient faptul că ei nu mai simt nimic omenește. Doar animalicește, iar acum vorbesc despre o animalitate alterată, nicidecum de una pură. Însă durerile care au distrus acești oameni și i-au făcut neoameni nu sunt treaba noastră.

Noi am vrea să pocnim din degete, iar ei să fie curați, educați, buni și frumoși. Dacă nu sunt, suntem mulțumiți că nu avem de-a face cu ei, că sunt departe, nu interacționăm. Însă victimele lor sunt aproape, la-ndemână, la-ndecrimă, în acele medii insalubre care le vor face și pe aceste victime totuna cu ele. E o lume în care doar pierderea minților îl salvează pe om de la dezumanizare pentru că numai înnebunind el poate suporta această lume, cu mizeria, cu groaza, cu multa ei moarte.