Mergea repede, întârziase. Toți ceilalți ajunseseră și-i dădeau deja mesaje, să-l întrebe pe unde e, de ce nu mai vine. Și-a dat seama imediat că s-au strâns acolo, dar nu vorbesc unii cu alții, altfel i-ar fi scris unul singur, hai, doi, dar nu toți. Îi și vedea cum stau pe fotolii, pe scaune, în casă, pe terasă, și cum își butonează telefoanele mobile. Petrecere. Parcase mașina departe, nu găsise niciun loc lângă casa prietenului pe care-l serbau în seara și-n noaptea aia. Venea pe jos, singur, grăbind pasul. Nu existase nicio oră fixă despre care să fi vorbit cu cineva, ziseseră toți că în jur de ora nouă. Acum era zece, se-ntunecase, iar el se grăbea s-ajungă. Așa se grăbea și dimineața, sărea din pat, nu se mai întinsese de când era copil. Nici în weekenduri n-o făcea. Apoi, spre serviciu, la fel, în fugă. Când termina munca, pleca repede, parcă nu voia să lase nicăieri vreo urmă.
Foto: Costică Acsinte
În timp ce aproape alerga pe strada luminată numai la capătul la care el n-avea de ce s-ajungă, a auzit tropote. S-a uitat în stânga, în dreapta, în față, în spate. Nimeni, nimic. Pe unde călca se uitase tot timpul, cum faci în orice loc nou, mai ales noaptea. Mai avea puțin până la adresă, așa-i zisese telefonul. Nu înțelegea ce-i cu tropotele astea. Și-a pipăit tălpile pantofilor, să nu fi luat vreun cui mic sau vreo piuneză. Erau fără fier. Acum, îi era și scârbă de mâinile lui.
A încetinit pasul, dar tropotele se auzeau la fel. S-a speriat, însă era și curios. Instinctiv, și-a pipăit coapsele și genunchii. Zgomotul ăla venea din el, de sub el, el îl făcea. A tresărit fără să țipe. Erau coapsele și genunchii unui cal. De frică, nu și-a mai pipăit și tălpile panfofilor. Era clar că nu mai există nici tălpi, nici pantofi.
A închis ochii și-a tras un pic mai tare de frâu. Mergea acum încet, la pas. Călca pe dalele de ciment ca pe marginile unor pahare de cristal. A deschis gura și și-a simțit inima. Era mare și roșie. Pe curbura inimii lui stătea un băiețel călare. N-avea șa, n-avea hățuri. Avea dinți albi, ochi albaștri și-un râs îi rotunjea gâtul și cerul gurii. Se legăna într-o parte și în alta, prefăcându-se că se prăbușește de pe inima aia mare și cam alunecoasă. A-ntețit dintr-odată ritmul și-a luat-o spre noapte, cu om cu tot, cu el cu tot, cu noapte cu tot.
