Nu, chiar n-a fost vina mea că m-am îndrăgostit de Dănuț. Era mai mare decât mine cu trei ani, era frumos și, cel mai rău, era foarte bine educat, or, la capitolul relații sentimentale, asta mi-a distrus mie viața încă de când eram mică. Bine totuși că nu mi-am dat seama atunci, ar fi fost chiar o nenorocire să am o singură dragoste în toată existența, și aia unilaterală. Dragostea, nu existența, căci Dănuț n-a știut ce ravagii a făcut în sufletul fetiței în vârstă de patru ani fix, când i-a adus, de ziua ei, cărticica lui Petre Ispirescu, „Cele douăsprezece fete“. Bunicul mi-a citit-o zilnic până am învățat-o pe dinafară. Pe urmă, i-am cerut să mă-nvețe pe mine să citesc. N-a avut cu cine combate, așa că m-a-nvățat. În vara de dinainte de-a împlini cinci ani, am citit-o singură pentru prima dată. Era dovada iubirii mele pentru Dănuț. El n-a știut, că eu am fost discretă de mică, așa se spune când ești timid de-abia stai în picioare, dar nu vrei să recunoști, ca să nu cumva să nu mai stai.
Dragostea mea a crescut normal, nu ca-n povești, poveștile doar i-au dat de mâncare, oho!, și-au hrănit-o bine, nu glumă, așa că atunci când am plecat la școală și nu l-am mai văzut pe Dănuț eram o fetiță zdravănă și rumenă, înaltă ca începătorii ciclului gimnazial, rănită ca orice sac cu povești pe care filele l-au tăiat cam peste tot, de-ți vine să-l peticești și ziua, și noaptea. Când mă gândeam la Dănuț, de câteva zeci de ori pe zi și cel puțin de cinci ori seara, la culcare, mă-nroșeam așa de tare, că, de vreo câteva ori, mi-a dat mama aspirină, crezând că iar am făcut un atac de gâlci, pardon, amigdale.
La sfârșitul clasei I, am luat premiu, iar asta a-nsemnat că am primit și câteva cărți. Una dintre ele mi-a plăcut foarte mult. Nu-i mai știu titlul, știu doar că începea așa: „Au fost odată ca-n povești/ Din mândre neamuri iepurești/ Cei şapte iepuraşi voinici/ Pe care îi vedeţi aici“. Ei, pe mine rima şi ritmul m-au sedus pe loc, așa c-am învățat-o și pe ea pe dinafară și mi-o spuneam în gând, ca pe Tatăl nostru. În rest, învățam cu sârg, îmi ieșea foarte bine, mai puțin la capitolul scris, unde-am fost o loază imperială întotdeauna. Scris mai urât decât al meu n-am văzut decât la o doamnă care mi-a mâncat mie sufletul o vreme, asemănare în oroare care m-a speriat groaznic.
Întâlnirea mea cu Eminescu a fost preșcolară și a constat în „Somnoroase păsărele“, cum cred că li s-a întâmplat celor mai mulți copii. O spuneam câteodată seara, dar nu în fiecare seară, ci mai ales în sezonul cald. Totuși, mai frumos decât fina mea, Fatima, n-am auzit-o spusă de nimeni. Avea doi ani și era pe scena spectacolului de Moș Crăciun. Ancorată bine-n cizme, cu părul negru și cârlionțat, moștenire arabă paternă, frumoasa Fatima înfipsese ochii ei vrăjitorești în spectatori și începuse cam așa: „Soioioase păsăiee/ Pe a cuiu se asuă/ Se acu în ămuieie/ Oape duă!“. Atunci mi-am dat seama că Eminescu e nemuritor.
În ce mă privește, lucrurile au luat o-ntorsătură dramatică îndată ce am dat de cele două volume de versuri ale lui Eminescu, pe care le aveau ai mei în bibliotecă. Începusem și eu să scriu și-o făceam frenetic și cu multă încredere în geniul meu artistic, dar asta s-a spulberat după ce-am citit alea două cărți. Eram în clasa a III-a și mi-am dat seama că e cazul să-mi mai adun viiturile de versuri și să le priponesc în matcă. N-a fost ușor, recunosc. Numai că Eminescu, deși trece tăvălug peste încercările literare ale oricărui copil, e un geniu generos, ceea ce arareori întâlnești în viață. Nu te distruge, doar te temperează nițel. Ba parcă te și-ncurajează. Am continuat, deci, să-mi scriu prostioarele, cu oarecare reținere însă.
Cu dragostea însă mi-a dat lovitura sub centură. Eu îl iubeam, iată, de cinci ani în mare taină pe Dănuț și visam că într-o zi o să mă iubească și el. Dar, pentru că el nu observa sfâșierea inimii mele și mă trata drept „aia mică“, suferința mea era imensă. Or, suferința, după cum știm, e constitutiv romantică, esențială, hrana sine qua non a romantismului ca la carte. Așa că cu cât suferința creștea, dragostea se-ngrășa. Până am dat la Eminescu de poezia asta, care se numește „Replici“:
„Poetul
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea,
Iubita mea.
Iubita
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu,
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,
EU sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt,
Tu eşti un cânt.
Poetul
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi, să te ghicesc,
Şi te iubesc!
Iubita
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet,
Iubit poet?
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimica nu e, nimic al meu,
E tot al tău.“
Am citit o dată și mi s-a oprit respirația. Am mai citit de patru sute șaptezeci și șapte de ori și abia la ultima citire am înțeles: eu nu aveam aptitudinile de zână ale unei iubite cum se cade să fie o iubită perfectă și nici Dănuț, cu toate că era cel mai frumos băiețel pe care-l întâlnisem și, cum v-am spus, extraordinar de bine educat, nu aducea nici pe departe cu un zeu. Pur și simplu, niciunul dintre noi nu corespundea definiției din poema lui Eminescu. Așa că mi-am luat catrafusele speranței și m-am mutat cu totul în deznădejde, fără să am habar că abia atunci am început să mă-ncadrez în extremele curentului romantic.
Cu stimă, frumos!
Mulțumesc.
ai har, ceea ce-i rar..
Mulțumesc.
superb!