Vedere de Anul Nou

Omul merge pe drum, pe drumuri, împreună cu alţi oameni. C-aşa-s drumurile, lungimi de om, de cai, de roţi, de praf şi de smoală. Şi merge el, şi vede el, vede lucruri şi oameni, vede vârtej, lumini, îi mai miroase a scorţişoară sau a cârnaţi făcuţi în case.

Şi tot mai merge, că n-a ajuns, că n-are unde ajunge pentru că, între timp, pantofii şi hainele lui merg în nebunia lor fără de om. El a rămas pe-o margine, tot căutând la înapoia lui, la ce n-a putut ori n-a ştiut sau n-a ştiut cum să vrea şi nici cum să ceară.

A rămas cu ceaţa lui pe marginea drumului. Hainele şi pantofii lui au ajuns însă. La capătul anului, de unde se văd dorinţele care se scaldă goale în apele aburinde ale anului care va să vie, dar nu neapărat să şi fie, c-aici nu-i crez. Adică poate să nu fie.

Şi se uită hainele astea şi pantofii ăştia la dorinţele alea frumoase şi ude şi goale şi se opresc să-şi tragă sufletele lor de pantofi şi de veşminte, ca s-o ia-napoi, pe drum, să-i caute pe om şi pe ceaţa lui, să-i despartă, să ia omul, să lase ceaţa, să-l îmbrace, să-l încalţe pe om şi să-l ducă acolo unde se scaldă nebunele ca ielele.

Şi să dea omul de-a dura peste anul cel nou, drept în scăldătoarea care poate să fie şi Vitezda, dar numai dacă omul şi ceaţa lui chiar s-au despreunat şi s-au scuturat cu pace unul de altul, iar acum văd și, mai cu seamă, se văd.