M-aș bucura să-mi spui că nu, că tu te-ai salvat, că tu ai reușit. Ar însemna că mai e speranță, că se mai pot salva și alții, că putem ieși din malaxorul pulverizării. Dar cum?
Alaltăieri a murit o femeie care avea 33 de ani. Nu era bolnavă. S-a enervat cumplit, a făcut accident vascular cerebral și acolo viața ei s-a terminat. Aseară am aflat că o femeie s-a sinucis. Avea depresie. Nu și-a dat nimeni seama cât de aproape îi este moartea. Tot aseară, o femeie a încercat să împingă pe șinele metroului alte două femei. Prima a reușit să se salveze, a doua, nu. A doua a murit. Era lume în ambele stații de metrou, dar se pare că nimeni nu a văzut nici tentativa de omor, nici omorul. Aceștia sunt trei oameni despre care am aflat eu în ultimele două zile că au pierit. Sigur sunt alții, care au murit în alte circumstanțe nenaturale, despre care nu știu nimic și poate nimeni nu știe încă.
Senzația mea e că lumea se pulverizează, dar o face încet, se destramă ca o carte prost lipită la cotor, filă cu filă. Poate de-aia sentimentul de pulverizare nu e acut, pentru că ne erodăm încet, ne facem praf lent, fără zgomot, fără scântei.
Spectacolul regizat de Andrei Măjeri, după piesa scrisă de Alexandra Badea, și pus în scenă la Apollo 111 exact despre asta vorbește și așa se și numește, „Pulverizare“. Cele patru personaje se pierd de lume și de ele însele pentru că uită de lume și de ele însele fiind ocupate să „tindă spre excelență“. Sunt două femei și doi bărbați care nu mai pot să-și vorbească lor înșile de-adevăratelea, nu mai înțeleg, deși aud, vorbele nimănui, lumea a căzut din rost, ei s-au prăbușit din sens.
Toți se prefac vii, nu le e deloc ușor, dar prefăcătoria asta îi ține tehnic în viață. Unii sunt abuzați de alți oameni, alții se autoabuzează renunțând la familie, la dragoste, la bucuriile mărunte, pentru a avea funcții, bani, putere. Puterea să ce? Să se distrugă lent, să se facă praf.
Oamenii ăștia sunt fiecare din altă felie a societății, nu au legături unii cu alții, însă regizorul i-a circumscris pe toți unui pătrat din care nu pot ieși, iar asta îl face pe spectator să intre fără să vrea și el în pătratul ăla, din empatie, din compasiune, din… oglindire. Mai toți ne risipim în nimicurile zilei și ajungem să ne pulverizăm, chiar dacă trupul care ne ține membrele și organele la un loc ne dă iluzia întregului, iluzia viului, funcționalului.
Foto: Dragoş Mălăescu
Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan şi Nicholas Cațianis sunt cei patru actori care întrupează cele patru personaje durute până la dezintegrarea prin implozie. Îți vine să-i iei în brațe și să-i strângi, să le spui că nu-i totul pierdut, că tu ești acolo, fie și măcar pentru două ore, contează, e mai mult decât nimic, apoi îți vine să fugi cât mai departe, sperând că nu te-ai contaminat de praful pulverizării, că tu mai ai o șansă, că ție nu ți se poate întâmpla, că tu ești vizitiul vieții tale, nu calul, nu trăsura, ești chiar vizitiul, fir-ar să fie. Pe urmă te uiți în ochii lor, la mâinile lor, la tălpile lor, și vezi că fiecare dintre ei ești tu și la un loc sunteți lumea de azi. Te doare minciuna lor, e și minciuna ta, minciuna aia pe care ți-o spui crezând că așa te salvezi de la indiferența lumii, de la indiferența ta.
Mi-ar fi plăcut, la un moment dat, când deja îmi simțeam sufletul în cerul gurii, adunat cât o castană neieșită din coajă, ca actorii să aibă inspirația să joace mai slab, măcar un pic mai slab, să pot suporta mai ușor. Mi-ar fi plăcut ca Andrei Măjeri să nu fie un regizor atât de bun, atât de greu, să fi avut un pic de milă de publicul lui. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, așa că am plecat de la teatru cum pleci de la doctorul care-ți spune că e grav, însă ai șanse numai dacă te mobilizezi tu în vindecare, dacă începi să exiști și pentru tine, dacă ajuți tratamentul prin nădejde și întoarcere la tine. Numai că nu-ți spune și cum să faci toate astea, nu-ți spune, nu-ți spune nimeni.
Foto: Lucian Olteanu
