Am văzut într-o zi doi pui de pisică la scara blocului, se hârjoneau. Erau amândoi tigrați, așa că le-am zis Tigrana și Sandokan, știți voi, tigrul malaezian. Fetița și-a primit numele după Tigran Hamasyan, pianistul armean, pun un cântec acum.
Aveau la scară bol de apă, bol de mâncare și erau aproape pline. Semne de vecini buni. Am început să luăm și noi, pe modelul Hansel și Gretel, mai multe boabe prin buzunare, să le dăm și lor, nu doar frumoasei Albă ca Zăpada, pisica de lângă magazinul cu program nonstop. Și ea tot nonstop lucrează. Boabe și pliculețe aveam în genți și-n buzunare, că nu umbli gol pe drum când ești părinte de pisici, știi sigur c-ai să întâlnești copii sau bătrâni blănoși și înfometați.
Sandokan a dispărut după câteva luni și nu s-a mai întors. Tigrana a rămas nedezlipită de ușa de la intrare, ocrotită de vecini. Creștea alintată și jucăușă. Să fi avut opt-nouă luni când a rămas gravidă. Pui cu pui. Ne-am dat seama când a început să-i crească burtica. Era mai leneșă parcă, dar și mai iubitoare.
Într-o dimineață, m-am speriat tare. Tigrana dispăruse de la scara blocului, cu acareturile ei cu tot. Am căutat-o și am aflat-o din fericire repede, la scara vecină. O luase o vecină, îi făcuse un culcuș mai mare, acoperit, un culcuș mult mai bun în care să vină copiii. Puii s-au născut undeva la sfârșitul verii. Nouă. Nici nu ne venea să credem că avuseseră loc atâția pui în Tigrana cea micuță și delicată.
Îi aduceam toți mâncare Tigranei, era ferită și de ploaie, puii creșteau frumos, ea s-a dovedit o mamă foarte drăgăstoasă și atentă cu ei, o mamă mică era ea, mică și atât de bună. Doamna care o adusese la scara ei era foarte prezentă pe lângă Tigrana și pe lângă pui. Mi-a spus că o va lua la ea în apartament cu un pui, după ce reușește să le găsească părinți celorlalți pui. Doamna are 85 de ani și se ajută la mers cu un baston. Ne cunoscuserăm cu câteva luni în urmă, când am ajutat-o să care de la nonstop la lift un bidon mare cu apă. Mi-a mulțumit de zeci de ori, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că nu prea i se întâmpla să fie ajutată, n-ar fi insistat atât cu mulțumirile și n-ar fi fost uimire pe fața ei dacă ar fi fost obișnuită cu ajutorul. S-a și scuzat, a zis că nu știe ce-a apucat-o cu bidonul ăla de cinci litri, a fost o aventură, da, așa a numit-o, a-ven-tu-ră, că de obicei lua o sticlă de doi litri și gata.
Tot ea a găsit un medic veterinar la prima scară a blocului, văzuse în parcare o mașină pe care erau scrise numerele de telefon și numele unui cabinet. Blocul ăsta are opt scări, nu se cunosc oamenii unii cu alții, adică nu cei mai mulți. În fine, i-a zis doctoriței care i-a răspuns că are nevoie de ea, doctorița a fost foarte săritoare, s-a oferit s-o sterilizeze pe Tigrana după ce le găseau puilor părinți, s-a oferit să și caute părinți.
Oamenii… ca oamenii, deh. Câțiva dintre cei care au zis că abia așteaptă să ia pui nu s-au mai lăsat găsiți când a venit vremea să-i și ia acasă, nu doar din gură. Doamna mea era tare necăjită, că nu avea cui da doi pui. Am zis că le fac poze și-i pun eu pe feisbuc a doua zi. Mi-a spus că deja sunt trei vecine care i-au pus pe feisbuc și că se teme să nu se supere oamenii care s-ar putea îndrăgosti de ei, dar sunt numai doi. Bine, alergând pe lângă cutie și dându-se huța în arbuști erau vreo cinci, dar pe trei urma să-i ia părinții acasă a doua zi. Și a doua zi asta a venit urâtă rău. Cei doi pui au fugit și au fost călcați de aceeași mașină. Ne-am simțit toți niște nenorociți atunci.
Pe Tigrana n-am mai văzut-o, dar o văd pe doamna. Și, cum noi avem mereu mâncare pentru pisici la noi, i-am mai trimis din când în când pliculețe. E fericită Tigrana și sunt sigură că este, o cunosc deja destul pe doamna cât să-mi dau seama că este.
Dar de ce-am scris eu, până la urmă, povestea asta? Pentru că atunci și de atunci m-am tot gândit la ce înseamnă comunitate, mă rog, mai ales la ce nu înseamnă. Dacă toți oamenii care locuiesc în blocul ăsta ar fi pus un leu, Tigrana ar fi fost sterilizată și nu ar mai fi ajuns la opt-nouă luni să rămână gravidă. Poate o să-mi spuneți că nu e corect să intervenim noi în natură, că ăsta e rostul lumii. Așa o fi, dar atunci de ce omul îneacă pui de câine și de pisică, de ce-i omoară? Ăsta e rostul omului, să ucidă? Nu cred.
Poate că n-ar fi dat toți oamenii care stau în bloc câte un leu pentru Tigrana, dar sunt sigură că mulți ar fi dat. Bine, nu mulți, puțini, de undeva tot începeam, sunt sigură. Ce mă doare cel mai tare e că nu m-am gândit eu la asta, că nu m-am gândit înainte, că nu știu nici eu ce e aia comunitate, că am fost obișnuită cu adunătura, că învăț ce înseamnă comunitatea numai după ce am greșit ceva, după ce mă simt vinovată, după ce mă doare. Că asta ne rupe pe noi, oamenilor buni, asta ne spulberă: nu am fost învățați să împreună anticipat, nu doar post-mortem. Post-mortem știm bine să împreună, dar atunci cui mai folosește? Gândiți-vă cum am fost zeci de mii acum două săptămâni, când ne-am îngropat Regele, cum vin rude peste rude, care de care mai îndepărtate, când moare cineva, ne strângem la moarte și plângem, dar la viață, la viață, la viață, oamenilor dragi, când ajungem noi să știm să ne strângem?
Poveşti cu pildă.
Doar despre mâțe: (că despre viață nu mai am ce grăi, după experiența… uluitoare a ultimelor 8 luni).
Așadar, mi-am luat și Io* mâță. Egzac așa cum zâce Ma’am Anna că n-o făcut niște derbedei din povistire: de la ținevas care avea o șarjă tomnatică de pisoi (fătați în octombrie), l-am ales pe cel mai obraznik și fok de neastâmpărat. Un motănel tărcat alb cu negru.
Motănel mi-am luat, belea mi-am căpătat.
‘coz, fiind motănel, nu vrea și pace bună să facă la lădița cu nisip. Nop! Iel e Băiat și trebuie să-și marcheze Kingdomul cu pișați pe toate lucrurile: de 3 ori mi-a pișat cearșaful patului, o dată s-a căcat pe plapumă, iar de câteva ori a pișat covoarele iar de făcut caca prin colțurile camerei m-am săturat să-l tot spionez să aflu unde este locul viitoarei intervenții cu mătura și fărașul.
Oricum are fi dovedește că e „Băiat”.
Scaunul meu tapițat de la calculator nu mai e al meu și l-am cesionat voluntar, pe o perioadă de 49 de ani. Ca să steie Taz lângă sobă la căldurică. Aham, am uitat să zic că i-am cesionat și vechiul meu username din online, care m-a băgat la bucluc: pe motan îl cheamă… TAZ.
Apoi, unul din locașurile vitrinei de la recamier a trebuit să fie eliberat de piese electronice, dotat cu o păturiță, totul în scopul asigurării lui Taz a unui culcuș … de vacanță.
Căci are culcuș de zi pe scaun, pe masa și pe tastatura mea, culcuș de vacanță în recamier și culcuș de noapte la mine-n pat, cuibărit la subsuoară.
L-am luat răcit și cu muci la nas, dar l-am pâcălit amu că i-am pisat în laptele din strachină pastilă de tratament antiviral (de la vetrinar luate, nu aiurea).
Amu o mai fost o… micuță problemă, că avea și oareșce purici, motiv pentru care a învățat Băiatul cum se scapă de purici prin metoda vulpii: se bagă în apă și ține afară numai nasul, ca să se înece puricii. Io* am fost mai milos și l-am lăsat să steie afară cu capul tot, răstimp în care curgea peste el cascada Niagara la temperatură de 37 de grade Celsius, măsurată cu încheietura cotului.
Amu o scăpat de purici, mai puțin de unul, care se încăpățânează să #reziste, doar așa ca să dea farmec vieții pisicești.
Atât despre motanul Taz – Băiat de Băiat.
Despre viață doar atât: pentru mine cercul s-a închis definitiv. Cercul deschis acum 28 de ani, în acel tulbure Decembrie, în care generația mea și-a pus dosul la bătaie ca să se câștige niște drepturi democratice printre care și dreptul la libera exprimare a opiniilor, ideilor.
După 28 de ani cercul s-a închis, dreptul iluzoriu câștigat atunci aducându-mă într-o situație de neimaginat.
GAME OVER!
Întrucât nu mă mai interesează absolut nimic din infecția asta de Țară, atât de stranie față de ce am visat noi – tinerii de acum 28 de ani, nu-mi mai rămâne decât să-l imit pe Archimedes: „NOLI TANGERE CIRCULOS MEOS”
Valabil pentru toți cei ce or îndrăzni să-mi calce bătătura, cu rost sau fără rost, cu mandat sau fără mandat.
AM ZIS!
La mulți ani, Io* și Taz!
De fapt toată vorbăraia de mai sus putea fi rezumată în doar câteva slove:
Fără a avea culpă evidentă, de multe ori VIAȚA se rezumă la O PISICĂ.
Vorbăraia n-a fost admisă la postare.
Poate stim sa ne strangem doar cand este putin sau mult prea tarziu. Un var din indepartata provincie si care citea precum un calugar pustnic, vazandu-ma nefericit si deprimat dupa o pubertate agitata si plina de greseli “de neiertat”, mi-a spus ca “ne gandim rar la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseste” si ca Schopenhauer pe care il parafraza, era de fapt un um nefericit pentru exigenta lui disperata…Dar altfel, cum sa mai inaintam prin desert, daca nu cu optimismul si sticla de apa in rucksack?
La multi ani
La mulți ani!