Întâi, cine sunt federeii. Sunt copiii din orfelinate. Și-au spus așa ei înșiși, iar casei de copii îi ziceau federeu. Se-ntâmpla în anii comunismului, dar nimeni nu mai știe când anume.
Îmi amintesc de anul 1992, când am cunoscut câteva fete care tocmai fuseseră date afară dintr-o casă de copii care era în zona Crângași. Aveau 18 și 19 ani, 19 aveam și eu. Le-am întâlnit la parterul unui cămin studențesc aflat în aceeași zonă. Erau vreo zece fete. Arareori erau toate acolo, dar două-trei erau mereu. Stăteau întotdeauna cumva lipite unele de altele. Ăsta a și fost lucrul care m-a făcut să-ntreb cine sunt fetele. Așa am aflat că, atunci când împlinesc 18 ani, copiii instituționalizați sunt dați afară din casele de copii. Majoratul e ziua lor cea neagră. Și de la ușa casei de copii unde să se ducă? Cui îi pasă? Nimănui. Fetele astea pe care le-am întâlnit eu erau „prietenele“ unor studenți orientali și africani, iar ceilalți studenți le numeau „curve“. Studenții, cei care veniseră la București să-nvețe carte. Veniseră de acasă, de la părinții care, majoritatea, le plătiseră și meditații ca să intre la facultate. Fetele astea nu voiau decât ceva de mâncare și un loc unde să doarmă. Voiau puțin, că așa fuseseră obișnuite la casa de copii. Cu puțină mâncare, cu loc strâmt de dormit, dar cu multă umilință. Aici, le-aveau pe toate.
Ieri, la Institutul Cultural Român, am întâlnit oameni care și-au trăit copilăria în casele de copii comuniste. O să ziceți că astea de azi nu-s foarte diferite de cele comuniste și așa și este. Dacă ar fi, de ce-ar prefera copiii să fugă din ele, de ce s-ar sinucide atunci când, ieșind din plasament familial, fără să-i întrebe nimeni ce părere au, sunt trimiși în casele de copii?
Ieri, la ICR, am cunoscut oameni care-au trăit teroarea și oroarea orfelinatului comunist, oameni care luptă pentru crearea unui muzeu al orfelinatului comunist, pentru condamnarea publică a abandonului copiilor, pentru schimbarea legislației în domeniu. Ieri am aflat că legea de funcționare a orfelinatelor a fost tot cea comunistă până în 1997, ieri am aflat că în comunism se încuraja natalitatea chiar și în cazul celor care nu aveau posibilitatea de a-și crește copiii, spunându-li-se că-i va crește statul. Și chiar îi creștea. Cum știa el. Pe unii omorându-i sau schingiuindu-i pe viață.
Marion Le Roy Dagen
Tot ieri am cunoscut-o pe Marion Le Roy Dagen, o româncă adoptată prin decizie prezidențială, semnată de însuși Nicolae Ceaușescu – „se încuviințează înfierea“ scria acolo –, de o famile de francezi, pe când avea șase ani. Marion nu mai vorbește românește, dar vine aici pentru că aici e un acasă atât de viu și de puternic, încât nu-i poate rezista. Am auzit-o ieri pe Marion cerându-și iertare pentru că nu mai știe românește, am văzut-o făcând asta și-n documentarul a cărui protagonistă este – L’enfant du diable, realizat de Ursula Wernly Fergui în 2014 –, am stat și-am trăit tot documentarul în care Marion și-a căutat și și-a găsit și mama, și tatăl naturali. A întrebat-o pe mamă, prin translator, de ce a abandonat-o. „Nu vreau să se căiască“, i-a spus ea translatorului, „vreau doar să știu, să înțeleg“. De la tatăl său a vrut să știe doar când a aflat el că ea există. Dar am văzut cum lângă tată a zâmbit tot timpul. Lângă mamă, deloc. Am dat mâna cu Marion înaintea evenimentului, dar la sfârșit nu am mai putut, nu am mai fost în stare. Mă temeam că orice atingere ar putea-o durea, deși sigur nu este așa. I-am spus doar „Vă mulțumesc“.
Nicolae Avram
L-am cunoscut ieri pe poetul Nicolae Avram, și el copil crescut în orfelinat, adult care acum lucrează în sistem, făcând tot ce poate pentru a-l îmbunătăți. El mi-a spus ce înseamnă federeii. Și-a prezentat cele două volume de poezie, All Death Jazz și Federeii, apărute la Casa de editură Max Blecher. De fapt, l-a prezentat poetul Claudiu Komartin, editorul volumelor, pentru că lui Nicolae nu-i e ușor să vorbească în public. A fost prezentată și cartea lui Aurel Onișor, Semnul la care te vei opri să bei apă, un poet român crescut în orfelinat, un om care s-a sinucis la 27 de ani. Nu, spre rușinea mea n-am știut până ieri nimic despre literatura oamenilor crescuți în casele de copii. Mulțumesc, Nicolae Avram, îți mulțumesc că ai stat un pic de vorbă cu mine. Și-ți mulțumesc pentru că scrii. Cum îi mulțumesc și lui Aurel Onișor, de aici, din locul greu pe care a ales să-l lase în urmă.
66/f. o cană cu apă pentru gâtlejul ars
dați-mi o lampă dați-mi o lampă s-o uit afară pe câmp
n-am să mă spăl pe mâini înainte de prânz
o portocală una singură rostogolindu-se prin zăpadă până
la sângele lui nicolae
dați-mi o lampă dați-mi o lampă s-o uit afară pe câmp
(All Death Jazz)
Claudiu Komartin
*
nu pe această lume
fragmente de alb
coboară din gări
o fată fumegă
naște grâu
toată noaptea înoată un cuțit
nu știu cât de drag voi fi morții
ochii îmi mârâie
și sunt atâtea flori
ea cântărește descompuneri mai înalte
chiar judecându-mi hainele și boala
mă ștampilez cu cosmosul ratat
uneori apărem
nu pe această lume
(Semnul la care te vei opri să bei apă)
Daniel Rucăreanu
„Orfanii lui Ceaușescu după 20 de ani“ se numește evenimentul organizat ieri de Asociația Federeii, în parteneriat cu Institutul Cultural Român și Casa de editură Max Blecher. Eveniment la care am întâlnit câțiva oameni excepționali. Unul dintre ei este președintele asociației, Daniel Rucăreanu, un om-soare, un om care nu cunoaște alt duh decât pe cel al blândeții. Dar a mai fost și Elisabeth Blanchet, fotografa care vine de 26 de ani în România și care a însoțit-o pe Marion în căutarea părinților naturali. Expoziția de fotografie a lui Elisabeth poate fi văzută la ICR până pe 13 aprilie. Sunt fotografii din toți anii în care ea a venit în țară și s-a dus la casele de copii. Elisabeth merge și azi la ei, azi, când ei sunt adulți, au copii. Și cum o așteaptă ei, cum o primesc, cum o-mbrățișează… Și a mai fost Vișinel Bălan, un om cu un discurs sintetic, documentat, asertiv, strălucitor.
Elisabeth Blanchet
Am scris cam mult, dar atât de puțin… Avem lucruri de făcut, oameni buni. Multe, mari, esențiale. Începuturi bune avem de pus. Dar întâi să conștientizăm, pentru ca apoi să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm serios de treabă. Să nu uităm că și a conștientiza este o muncă. Numai ea aduce responsabilizarea. Necesară. Obligatorie.
Foto: Mihail Cratofil (ICR)
