Et in Granada ego

Și, da, încă nu-mi revin, aș fi bună să studieze cineva pe mine anatomia melancoliei. Și n-a fost numai Granada, au fost și Cordoba, și Malaga, și drumurile minunate dintre ele, cu livezi de măslini și de migdali, cu fustele Sierrei Nevada azvârlite peste capetele noastre. C-am fost și noi mai mulți, nu numai eu: Petronela Rotar, Ana Manon, Alice Popescu și Paul Gabor. Invitați la Variaciones Rumanas en Granada, festivalul de literatură organizat de Oana Ursache – pe care am botezat-o Doamna Granada –, profesoară la Facultatea de Litere și Filosofie din Granada și la Facultatea de Traducere și Interpretariat din aceeași Granada.

Dintre invitați, numai eu era să n-ajung fiindcă mi-am șters e-mailurile cu biletul și nu mai știu ce trimiseseră oamenii ăia de la compania aeriană. Nu mai aveam spațiu, na. Prietena mea, doamna Petronela Rotar, m-a făcut de râs pe feisbuc din acest motiv. Să-i fie de bine, o iubesc și mai mult. De azi, îi trimit ei toate e-mailurile mele, să le ție domnia sa spre păstrare. (Ceea ce, firește, am făcut dinaintea plecării, căci doamna Petronela Rotar s-a temut că s-ar putea să am inspirația să le mai șterg o dată, ceea ce nu era exclus, eu fiind o femeie inspirată în general, iar în particular dublu inspirată.)

Drumul a fost mai lung, firește, că dăduse iarna-n România, iar dintre cele trei avioane care-au decolat în duminica plecării noastre, unul a fost ăla de Malaga, în care eram eu cu doamna Rotar, dar n-am stat una lângă alta, că n-am găsit decât despărțite. Ea a stat ca o doamnă care este la o margine de rând, eu, delicată, minionă cum mă știți, am stat între doi domni pe care am cătat a nu-i disturba, așa c-am fost patru ore în poziția în care-a stat Tutankamon atâtea mii de ani. Nu mai știu, pe Akhenaton-cel-ce-sălășluiește-întru-adevăr l-au găsit?

Acum, n-am ce face, trebuie să vă spun de la ce-a pornit felul în care voi scrie acest text de-acum înainte. Două femei s-au cunoscut la o nuntă. După aia, nu s-au mai întâlnit preț de vreo cinci ani, când, ce să vezi?, dau una peste alta pe stradă. Una zice bună, ce faci? Ailaltă, mută. Habar nu avea cine e doamna. Dar bunăcefaci nu se lasă cu una cu două și continuă: sunt eu, Larisa, care când ne-am cunoscut la nuntă.

Carevasăzică, care când am ajuns la Malaga ne-aștepta Doamna Granada, zisă și Ursace, că, dacă vrei să nu-ți scrie spaniolii numili Ursaque, le spui Ursace și-l vor scrie Ursache. Care cum este el. Era cu celelalte două doamne scriitoare: Manon și Alice. Eu, care le vedeam pentru prima dată, m-am emoționat de întâlnire și le-am întrebat: de ce-ați venit toate, cum încăpem în mașină, cu bagaje cu tot? Pe urmă, mi-am scos adidașii de evenimente și mi i-am pus pe ăia de umblat oarecare. Plecasem în Spania, la căldură, nu? Îmbrăcăminte ușoară, de aproapevară, încălțăminte așijderea. La București, unde-am stat de-am adunat-o pe doamna Rotar de pe gresia din aeroport, că ostenise, îmi pusesem singura mea pereche de șosete flaușate, cu steluțe argintii, și singura mea pereche de încălțăminte de evenimente, că mă dusesem în Spania la festival de literatură, nu la alergat. Ăia degivrau aripile avioanelor cu soluții diluate, cum să fi stat neflaușată? Enfin, am plecat noi din Malaga spre Granada, am ajuns mult după unu noaptea. Care am dormit în cameră cu doamna Petronela, care, fraților, e Gerilă întrupat, de ne-au dat oamenii ăia pijamalele pe care și le făcuseră cadou reciproc atunci când au decis că se iubesc nemuritor, că Doamna Granada ne-a culcat în patul ei și pe muzica ei, care noi eram și cu părul deranjat, cum zice bardul.

A doua zi, deschidere de festival, la universitate. Frig, ploaie, asta e Andalucia?! N-am avut ce face, am fost zece zile îmbrăcată ca o ceapă, cu toate hainele din troller. Dacă vi se pare că sunt îmbrăcată diferit, să știți că doar am schimbat ordinea în care luam hainele pe mine. Aia-nseamnă să fii român deștept! M-am simțit însă ca un urs polar ras din cap până-n picioare, dar măcar eu nu m-am plâns tot timpul de frig, ca alții, BCC doamna Petronela Rotar. La universitate, ne-am văzut cu studenții care au tradus în spaniolă câteva dintre textele noastre, care se numește că am participat la un atelier de traducere. În ziua următoare, am citit la palatul Ducelui de Abrantes, care a pus Petronela o poză cu mine și cu un înger de lemn în capu’ scării în colimason, e la ea în cronologie, împreună cu poeți granadini. Care scriu foarte, foarte bine. Care eu am citit în română și în spaniolă, da? Care nu știu cum de-a-nțeles asistența, da’ a-nțeles tot, dar cel mai mult canguro, unde am pus accentul aiurea, normal, că io nu știu boabă spaniolă, care m-am uitat la telenovele doar acum dooșcinci dă ani, și-atunci puțin, care am uitat tot-tot. Dar ambiție cât Australia. Poze de la evenimentele astea două nu pun, c-am ieșit foarte prost, a fost destul c-am văzut pozele alea.

Și-a venit ziua de miercuri, o zi superbă. Frig de mori, dar soare. Aveam cu doamna Petronela lectură la Centrul Federico Garcia Lorca, unde-au mai cetit scriitori din Marea Britanie, Slovenia, a vorbit și ambasadoarea UNESCO, în fine, ăl mai loc literar din Granada. Care mie-mi stătea părul grav, iar Granada îmi intrase deja-n sânge, partea maură. Care mi-am înfășurat eșarfa turban, mi-a potrivit-o doamna Ursace cu ace de siguranță și-o agrafă pe care scria CUTE, pe care am înfipt-o în creștet, că nu se potrivea cu autfitu’. Între timp, venise și Paul Gabor, un domn superb, tarat definitiv de alăturarea cu mine, Dumnezeu să mă ierte și să mă hodine. De-aici am poze splendide, toate au microfonu-n dinți, pun una cu ochii-nchiși.

Cred că altfel trebuia scris textul ăsta, dar eu nu-s nice Marco Polo, nice Nicolae Milescu Spătarul, atâta pot, atâta fac. Oamenii ăia care ascultau textele păreau că înțeleg ceva din ce citesc eu, deci, mi-am perfecționat spaniola de pe o zi pe alta, nu ca doamna Petronela, care zici c-a gângurit în spaniolă, de te complexează numai când privește ea iberic la lume. Femeia asta înțelege tot și vorbește ca ei. Să-i fie rușine! În fine, or fi-nțeles, n-or fi-nțeles, cert e c-am arătat vesel, iar ei zâmbeau tot timpul. Care eu am decis că din ziua aia nu mă mai despart de turban, că ținea de cald și îmi intensifica și auzul selectiv spre deloc. Și-apoi ne-am dus la Alhambra, care nu vă spui nimic despre ea, să vă duceți s-o vedeți și poi mori, ca la Napoli, da’ mai abitir.

La Cordoba a fost cu soare mult și frig doar relativ. Dar ce oameni acolo, ce oameni! Am cetitără la Facultatea tot de Litere și Filosofie, de data asta doar în limba română fiindcă evenimentul a fost organizat de români pentru români. Au venit cu copii mari, cu copii mici, am vorbit drept, fețe-n fețe, am mâncat toți, ne-am pupat și ne-am îmbrățișat. Știți ce senini sunt oamenii ăștia? Da, românii noștri, că la spanioli e de la sine înțeles. Și pe urmă ne-am dus la Mezquita, unde eu am plâns de frumusețe, care nu mai plânsesem de c-o zi în urmă, la Alhambra, tot de frumusețe. Bine, vorbesc prostii, că plângeam de bine în fiecare zi, fie acasă, cu Oana, cu Tia, cu Miguel Angel, cu Papoi, câinele cu guler de Cervantes, cu Igor, boxerul uriaș și blând ca pacea interioară, care io n-am cunoscut, dar nu poate fi decât ca Igor, cu Copito, carele se tălmăcește fulg de nea, pisoiul lichid, care, vorba mă-sii, ia forma vasului în care se așază. Genius loci, da. Am simțit tot timpul spiritul bun, ocrotitor, al acelei case cu oameni ireal de… oameni.

Am fost și-n cartierul arab, Albaycin pre numele lui, care-n ziua aia am făcut 11 kilometri, c-a măsurat doamna Petronela, are ea o aplicație, io n-am, măsor în bășici în talpă. Care n-o să mai vreți să plecați de-acolo, care-am găsit o piață cu zeci de pisici, pupat, mângâiat, legănat, care m-au luat ăștia cu arcanul de-acolo. Și-am fost și la flamenco, unde-am plimbat emoția din creștet până-n vârfurile degetelor de la picioare, că oamenii ăia din peșterile alea care le zice cuevas dansează niște povești de-ți vine să-i iei acasă de tot.

Am scris prea mult, dar n-am cuprins nici măcar o palmă din călătoria asta minunată. N-am zis că Oana e una dintre cele mai frumoase, briliante femei pe care le-a lăsat Dumnezeu pe Pământ, interior, exterior și împrejurimi, că bărbatul ei e bun ca pâinea unsă cu unt și picurată cu miere și deștept ca focul, că Tia lor e înger de familie, nu de om, că Petronela e… o iubesc pe Petronela chiar și când dă mesaje la patru dimineața sănumairâdăBartoncănupotsădormșivinșioextermin, a avut grijă de mine frumoasa doamnă Rotar ca de un copil de cinci ani, e o mamă senzațională, soție nu știu, am dormit pe aceeași canapea, dar era în formă de L, că Paul e delicat ca o floare de levănțică, dar cată să nu să vază, numai că io sâmțesc omu’, nu mă face el pe mine, că Manon e un soare pe picioare, că Alice râde frumos, nu ca mine, care să prăvale Sierra Nevada, că-s fată de la țară, că un român, Daniel Moise, ne-a auzit vorbind (ăsta e un eufemism) pe un pod din Granada și două zile și-a lăsat toate ale lui și ne-a fost ghid, că-n Spania e respectat și cerșetorul, și profesorul universitar, că nu mi-a fost străin acolo nicio clipă, că am plâns când am plecat de-au sărit toate foile de ceapă de pe mine, model ia-ți mireasă ziua bună, pentru că am simțit că plec de acasă. Că Oana Ursache e cel mai bun organizator de evenimente pe care l-am întâlnit și amfitrioană prin excelență. Că mi-e dor încă de când m-am urcat în avionul de-ntoarcere, care-am stat la geam, care doamna Petronela era la mijloc și-a dat o dată cu mâna peste umărul meu stâng, de-a zburat îngerul neprietenos hăt peste șepte scaune, a pus un pulovăr și și-a culcat mințile, care doarme frumos Petronela, ca un copil care este, bronzată bine, la fel ca mine, că m-a dus la doamna Mediterana înainte de zbor, să ședem și noi pe năsâp, îmbrăcate din capete până-n toate picioarele, da’ nu poți să zici că n-am făcut plajă, care ea s-a descălțat, care eu n-am avut curaj, kanieț filma.

P.S.: Pozele nu mai știu care ale cui sunt, c-am făcut toți poze, drept care credit foto: toată lumea.