Cât costă o inimă?

Cât poate suporta și ea. Și durerea, și bucuria, că nici bucuria nu e de ici, de colo de îndurat. Bine că omul nu știe niciodată cât poate duce inima lui, cât mai poate să-l ducă pe el. Dacă ar ști, tot pe biata inimă ar cădea și știința asta, tot pe ea ar seca-o de puteri. E tare bine că mai mult nu știm decât știm, n-am apuca nici s-ajungem adolescenți dacă ar fi invers. Nu ne-ar rezista inimile. De-aia și orgasmul e scurt, n-am apuca treizeci de ani dacă ar fi mai lung. Nu ne-ar ține inima. Dar cred că am mai zis asta.

Se dau așadar două inimi și-o situație contractuală. O inimă de femeie și una de bărbat, dacă ne uităm la cum arată trupurile în care locuiesc inimile astea. E bine că avem corpuri, ce ne-am face dacă inimile ar umbla despuiate pe străzi, prin magazine, prin farmacii, malluri, la plajă? Cum ne-am mai recunoaște noi, dacă ne-am întâlni numai inimile? Ar fi o nenorocire generală. Așa că Dumnezeu a băgat inima în cușca trupului, să stea acolo cuminte, sfioasă, speriată, dar a mai băgat-o dintr-un motiv: să fie, săraca, nițel mai apărată de viscole, arșițe, uragane, inundații, erupții vulcanice și iubire. Că iubirea intră la capitolul stare de urgență, intemperie serioasă, în fine, cod roșu, nu ieșiți din case orice-ar fi.

Foto: Dan Andrei

Inimile astea două se-ntâlnesc într-o seară în care el plătește un serviciu pe care ea îl oferă. Cerere și ofertă, simplu, clar, nicio problemă. Ei, dar tocmai „nicio problemă“ lipsește cu desăvârșire din „O noapte pe dos“, spectacolul despre care vorbesc, scris de Xavier Durringer, pus în scenă de regizorul Tudor Țepeneag la Teatrul de Artă București. Marcela Motoc și George Constantinescu – care joacă atât de bine încât spectatorul are tentația de a crede că se joacă pe ei înșiși, ceea ce arată autenticitatea interpretării partiturilor actoricești – sunt două probleme pe picioare, două probleme continue care iau forma a două personaje. Am avut senzația că mă aflu într-o expoziție a sculptorului Ion Nicodim, mă refer la inimile lui uriașe, care terminau, ca niște capete, socluri înalte, rotunjite. Așa și personajele noastre: arată ca niște oameni obișnuiți, dar nu vorbesc cu gurile, nu gesticulează cu mâinile, nu merg cu picioarele. Eu le-am văzut ca pe niște ființe ale căror trupuri au pe umeri inimi mari, frumoase, cusute cu sfoară groasă, cu noduri mari la capătul cusăturii, inimi normale, vii, trecute prin trai, pulsând carevasăzică omenește. Una dintre ele are buza spartă, alta are ochii vineți, însă amândouă sunt calde, moi, aburinde, îmbietoare. Poftă bună!