Când eram mic, abia venisem, cântăream umbre. Stăteam lângă ou şi-i pipăiam ruptura. Palpita şi-i era caldă pielea. Nu-mi aminteam că am fost prin el. Nici cât am stat şi nici dacă a fost bine. Mirosea doar cunoscut şi proaspăt. M-am speriat de atingere şi, cumva, am ştiut că nu sunt gata. De groaza asta a neterminării mi s-au deschis ochii: prea mari, prea grei, prea doi. Mi-am întins durerea pe nisip şi-am scurs-o de putere. Am adormit deasupra ei un somn uscat. Când m-am trezit, plecase. Lăsase urmă-n creştet o coroană mică. Pe cine să întreb dacă acum sunt isprăvit? M-am întors către coajă, că doar cu ea eram pe lume, însă cum am privit-o, ea a dispărut, aşa că nu ştiu nici până azi cum s-a născut coroana din durere. O fi fost o minune.
M-am ridicat şi-am început să caut. Nu ştiam ce, dar nu-mi puteam fi mie căpătâi, podoabă şi rost. Dorul meu de aflare se statornicise în fierbinţeala ochilor. Ăsta e primul lucru pe care l-am ştiut despre mine şi l-am ştiut curând pentru că ei îmi făceau drumurile. Nimic înainte-mi. Toţi şi toate erau departe, iar în cale, numai eu. Nu ştiam că sunt singur. Frica era a lor.
N-am vrut să ştiu decât cine erau, dar n-am avut cum. Fugeau prea repede şi se-ascundeau adânc. Mi-ar fi fost drag să-i privesc direct şi fierbinte, dar mă gândesc acum că aşa înţelegeau ei uciderea şi de-aia alergau cu toate puterile lor de la faţa mea. Dar eu sunt mic. Mereu am fost. Nu le-a folosit.
Tăceam oricum. Să vorbesc singur am învăţat târziu. Nu ştiam ce ştiu şi nici măcar ce confund. Am rotit ochii ăia mari şi grei de sfială. Nimeni. Nu mi-a rămas decât să-i cobor, să-i smeresc pământului. Acolo am văzut destul de-aproape umbre. Am alergat să le ating, să le mângâi, să le simt sub tălpi. Nu s-au lăsat, însă le-a plăcut să le privesc. N-au fugit. Se mişcau după cum le era voia. Iar eu mă rostogoleam printre ele, peste ele. Am învăţat să râd.
Lucrare grafică de Sandra Segal
Aşa am crescut. Nu m-am făcut mare, că aşa mi-e felul. Nu ştiu să mă fac mare. Mi-au trecut zilele cu bucurie, iar nopţile, cu aşteptare. Să vină iară lumina, să-mi aducă umbrele şi să mă joc. Şi venea mereu. Săream pe ele şi săpam în ele, să le aflu miezul. Scoteam coroana şi o aşezam în mijlocul lor ori către margini, să văd cum le stă mai bine. Când sunt mai frumoase. Osteneam la apus, însă eram îndulcit de trai. Visam simplu şi curat.
Odată, de-atâta trântă şi hârjoană, m-a luat somnul în miez de zi, pe colţul unei umbre mai grăbite. Stăteam pe spate, să-mi trag sufletul niţel, şi am lăsat pleoapele să tacă. Nu mult, dar m-am trezit cu un oftat. Le-am înviat şi am văzut acolo, sus, cum mi se povestesc zilele. Nu mă uitasem în sus niciodată. Să nu fugă şi susul la fel ca împrejururile. Acum n-am mai avut ce face. A trebuit să văd. Şi n-am mai respirat. Toate umbrele mele dragi erau duse acolo. Nu mai aveam nimic. Atârnau de un pământ albastru, mergând pe el ca pe o apă. Erau altfel: parcă albe şi rotunde, parcă prea nepăsătoare.
Am plâns lacrimi mici, ca mine. N-am vrut trecerea şi n-am întoarcere. O să plec. N-o să mai caut. Doar că o să merg încet, cuminte, cu ochii mereu închişi. Ei o să mă găsească, o să se bucure şi o să mă iubească. E bine şi aşa.
Fragment din volumul „Prospect de femeie“, Editura Herg Benet, 2015
