Mâine plec acasă?

Întâi, se stinge lumina. Și-ți place. E odihnitor. Te relaxezi în scaun. Apoi, auzi pași în fața ta. Ridici capul, nu știu ce instinct bizar e ăsta, că doar nu ești pisică, așadar nu vezi nimic în beznă. Dar tu ridici capul și cauți să-nțelegi cu ochii ce-i cu pașii ăia. Și-atunci ți se sparge un bliț în ei. Lovit, te uiți în jos, închizi ochii, oare de ce?, oricum nu vedeai nimic, și observi că în mințile ochilor tăi e un cerc verde, mărișor. Și te sperii, devii tensionat, iritat, nervos. În cazul meu, chiar înspăimântat, că tocmai avusesem o problemă cu un ochi. Și-apoi, se-aprind niște becuri galbene, mai mult chioare, atârnând lung din tavan. Deschizi ochii, dai să te bucuri, dar îți dai seama că pata verde din ochii tăi s-a făcut roșie și nu e mai puțin intensă. Și te gândești că asta a fost, nu mai scapi de ea.

Cu frica asta mare am intrat în scenă, nu pentru că aș fi fost pusă în ea de regizor, ci fiindcă lumina care mi-a spart retina de la început și până la sfârșit m-a făcut să simt cu mult mai intens spectacolul. Lumina este un agresor continuu, este răul. Pata din ochii mei s-a diminuat încet-încet și a dispărut după o jumătate de oră. În timpul ăsta, ea s-a lipit de fețele celor trei personaje. Nu și de haine sau de încălțări. Numai de chipuri. Și frica a stat acolo, proaspătă, la pândă, tot timpul. Mi se întâmplase ceva rău.

Personajului principal i se întâmplase ceva îngrozitor. O femeie care fusese chemată ca martor într-un proces se dusese, deși fusese sigură că e o greșeală chemarea ei, și fusese arestată. Nu înțelegea nimic. Se întâmpla în anul 2001, în țara mea, în țara ta. Ioana Chițu își joacă atât de bine personajul, încât îi simți amarul din gură, blocajul venit din imposibilitatea de a înțelege ce caută în arest, căci nu făcuse absolut nimic, trăiești cu ea distopia din care speră, și speri!, să iasă a doua zi. Și nu iese, deși i se spune de mai multe ori că „mâine pleci acasă“, dar nu se întâmplă. Durează aproape doi ani detenția, doi ani în care este tunsă cu ciobul de o colegă deținută, condamnată pentru omor, face un abces abdominal, iar medicul la care ajunge îi înfige o foarfecă în abdomen, fără anestezie, iar abcesul „bubuie“, tatăl său moare, mama și fiul îi ascund moartea tatălui, speră și disperă cu furia condamnatului pe nedrept.

Spectatorul e acolo, la marginea scenei, la marginea fricii, eu am fost chiar în frică și am fost cu totul, luminile alea rele care par negre și reci biciuiesc tot timpul, într-o succesiune violentă, într-un iureș, simți că nici nu mai respiri. Personajele te sperie toate: femeia închisă pe nedrept, polițistul care nu are putere, avocatul care-și povestește rolul mai mult decorativ în cauzele penale, unde procurorii și judecătorii sunt zei, și, în sfârșit, care sfârșit?, procurorul de caz, marele Cristian Panait, cel cu care empatizezi tu de mult timp, de când cu filmul „De ce eu?“. Și afli că procurorul Panait o punea pe fata asta să scrie declarații false, c-o amenința c-o aruncă pe geam dacă nu le scrie, că o teroriza, că ea i-a făcut cerere de expertiză psihiatrică acestui procuror, dar expertiza a fost refuzată pe motiv că ea nu avea calitatea de a o cere, că procurorul s-a aruncat pe geam și a murit, că avea 29 de ani, atât cât avea și ea atunci. Și, după el, a venit un alt procuror, care a făcut la fel, însă ea nu a semnat nicio declarație dictată de niciun procuror, a fost judecată și condamnată, a fost privată de libertate, închisă la Rahova. NEVINOVATĂ.

Numai că nimeni, absolut nimeni, nu a citit acel dosar cu atenție, nimeni nu a avut acest interes. Dacă măcar o singură persoană ar fi făcut asta, nevinovăția ei ar fi ieșit la iveală. Nici ca martor nu avea de ce să fie chemată Daniela Tarău. Cumplite, minunate roluri fac Lucian Rus și Alexandru Chindriș, reușesc să te facă să te simți, tu, spectatorul, complet neputincios în fața sistemului. Pe Ioana Chițu îți vine s-o smulgi de pe scenă și să fugi cu ea departe, s-o aperi, să n-o mai găsească nimeni, să se termine odată nenorocirea asta. Am văzut spectacolul „#Abuz. Mâine plec acasă“ – o producție REACTOR de creație și experiment, în cadrul rezidenței Fresh Start – rezidențe de creație 2017 – la Macaz. Regia îi aparține Adinei Lazăr, pe care, recunosc, mi-a venit s-o scutur după ce s-a terminat și să-i zic: „Ce mi-ai făcut?!“

Dar n-am putut. După spectacol, a fost o discuție cu actorii, regizoarea și… femeia a cărei nenorocire a inspirat acest spectacol. Daniela Tarău. Femeia care s-a luptat timp de 15 ani cu statul român, pentru a obține decizia finală și definitivă, cea în care i se recunoștea nevinovăția, femeia care a dat statul român în judecată la CEDO, ca să i se facă dreptate, femeia care a intrat în malaxorul ororii fără să aibă nicio vină și care, ca să iasă din el, și-a pierdut atâția ani din viață, că viața i s-a schimbat, exact din acest motiv al nepăsării, cu totul. Am îmbrățișat-o strâns pe Daniela la final, strâns m-a îmbrățișat și ea și mi-a spus: „Am iertat. N-aș fi putut duce lupta asta dacă n-aș fi iertat.“ Pentru că a ierta nu înseamnă a accepta.

Toate detaliile halucinantei situații prin care a trecut Daniela le găsiți aici.