Ana Barton
  • Căprării
    • Epicderma
    • Drumult
    • De la Ana la caiafe
    • Viituri de scriituri
    • Samizdat
    • Ospecioi
    • Copilege
  • Parcă eu știu cine sunt…
Ana Barton
Reading now
Abuz

Mâine plec acasă?

Feb 14, 2018
Șarpele bun

La început, au fost iubirile, iar treaba asta a complicat tot

Feb 12, 2018
All Over Your Face Robert Puțeanu

O să râdeți și-o să plângeți

Feb 06, 2018
Ochi

M-am lovit la ochi. Nu m-am dus la spital. De frică

Feb 04, 2018
Mircea Goia

Cerul e un uger…

Feb 03, 2018
SOLDATII_stillsJPEG01299944

A + A = LOVE

Ian 31, 2018
Acsinte două femei

Pentru că pot, pentru că poți, pentru că putem

Load more

Mâine plec acasă?

Arte de Ana Barton / 17 februarie 2018
next
Use ← → keys to navigate
  • A+ A-

Întâi, se stinge lumina. Și-ți place. E odihnitor. Te relaxezi în scaun. Apoi, auzi pași în fața ta. Ridici capul, nu știu ce instinct bizar e ăsta, că doar nu ești pisică, așadar nu vezi nimic în beznă. Dar tu ridici capul și cauți să-nțelegi cu ochii ce-i cu pașii ăia. Și-atunci ți se sparge un bliț în ei. Lovit, te uiți în jos, închizi ochii, oare de ce?, oricum nu vedeai nimic, și observi că în mințile ochilor tăi e un cerc verde, mărișor. Și te sperii, devii tensionat, iritat, nervos. În cazul meu, chiar înspăimântat, că tocmai avusesem o problemă cu un ochi. Și-apoi, se-aprind niște becuri galbene, mai mult chioare, atârnând lung din tavan. Deschizi ochii, dai să te bucuri, dar îți dai seama că pata verde din ochii tăi s-a făcut roșie și nu e mai puțin intensă. Și te gândești că asta a fost, nu mai scapi de ea.

Cu frica asta mare am intrat în scenă, nu pentru că aș fi fost pusă în ea de regizor, ci fiindcă lumina care mi-a spart retina de la început și până la sfârșit m-a făcut să simt cu mult mai intens spectacolul. Lumina este un agresor continuu, este răul. Pata din ochii mei s-a diminuat încet-încet și a dispărut după o jumătate de oră. În timpul ăsta, ea s-a lipit de fețele celor trei personaje. Nu și de haine sau de încălțări. Numai de chipuri. Și frica a stat acolo, proaspătă, la pândă, tot timpul. Mi se întâmplase ceva rău.

Personajului principal i se întâmplase ceva îngrozitor. O femeie care fusese chemată ca martor într-un proces se dusese, deși fusese sigură că e o greșeală chemarea ei, și fusese arestată. Nu înțelegea nimic. Se întâmpla în anul 2001, în țara mea, în țara ta. Ioana Chițu își joacă atât de bine personajul, încât îi simți amarul din gură, blocajul venit din imposibilitatea de a înțelege ce caută în arest, căci nu făcuse absolut nimic, trăiești cu ea distopia din care speră, și speri!, să iasă a doua zi. Și nu iese, deși i se spune de mai multe ori că „mâine pleci acasă“, dar nu se întâmplă. Durează aproape doi ani detenția, doi ani în care este tunsă cu ciobul de o colegă deținută, condamnată pentru omor, face un abces abdominal, iar medicul la care ajunge îi înfige o foarfecă în abdomen, fără anestezie, iar abcesul „bubuie“, tatăl său moare, mama și fiul îi ascund moartea tatălui, speră și disperă cu furia condamnatului pe nedrept.

Abuz

 

Spectatorul e acolo, la marginea scenei, la marginea fricii, eu am fost chiar în frică și am fost cu totul, luminile alea rele care par negre și reci biciuiesc tot timpul, într-o succesiune violentă, într-un iureș, simți că nici nu mai respiri. Personajele te sperie toate: femeia închisă pe nedrept, polițistul care nu are putere, avocatul care-și povestește rolul mai mult decorativ în cauzele penale, unde procurorii și judecătorii sunt zei, și, în sfârșit, care sfârșit?, procurorul de caz, marele Cristian Panait, cel cu care empatizezi tu de mult timp, de când cu filmul „De ce eu?“. Și afli că procurorul Panait o punea pe fata asta să scrie declarații false, c-o amenința c-o aruncă pe geam dacă nu le scrie, că o teroriza, că ea i-a făcut cerere de expertiză psihiatrică acestui procuror, dar expertiza a fost refuzată pe motiv că ea nu avea calitatea de a o cere, că procurorul s-a aruncat pe geam și a murit, că avea 29 de ani, atât cât avea și ea atunci. Și, după el, a venit un alt procuror, care a făcut la fel, însă ea nu a semnat nicio declarație dictată de niciun procuror, a fost judecată și condamnată, a fost privată de libertate, închisă la Rahova. NEVINOVATĂ.

ABUZ foto Mihail Tamba

Numai că nimeni, absolut nimeni, nu a citit acel dosar cu atenție, nimeni nu a avut acest interes. Dacă măcar o singură persoană ar fi făcut asta, nevinovăția ei ar fi ieșit la iveală. Nici ca martor nu avea de ce să fie chemată Daniela Tarău. Cumplite, minunate roluri fac Lucian Rus și Alexandru Chindriș, reușesc să te facă să te simți, tu, spectatorul, complet neputincios în fața sistemului. Pe Ioana Chițu îți vine s-o smulgi de pe scenă și să fugi cu ea departe, s-o aperi, să n-o mai găsească nimeni, să se termine odată nenorocirea asta. Am văzut spectacolul „#Abuz. Mâine plec acasă“ – o producție REACTOR de creație și experiment, în cadrul rezidenței Fresh Start – rezidențe de creație 2017 – la Macaz. Regia îi aparține Adinei Lazăr, pe care, recunosc, mi-a venit s-o scutur după ce s-a terminat și să-i zic: „Ce mi-ai făcut?!“

Dar n-am putut. După spectacol, a fost o discuție cu actorii, regizoarea și… femeia a cărei nenorocire a inspirat acest spectacol. Daniela Tarău. Femeia care s-a luptat timp de 15 ani cu statul român, pentru a obține decizia finală și definitivă, cea în care i se recunoștea nevinovăția, femeia care a dat statul român în judecată la CEDO, ca să i se facă dreptate, femeia care a intrat în malaxorul ororii fără să aibă nicio vină și care, ca să iasă din el, și-a pierdut atâția ani din viață, că viața i s-a schimbat, exact din acest motiv al nepăsării, cu totul. Am îmbrățișat-o strâns pe Daniela la final, strâns m-a îmbrățișat și ea și mi-a spus: „Am iertat. N-aș fi putut duce lupta asta dacă n-aș fi iertat.“ Pentru că a ierta nu înseamnă a accepta.

Toate detaliile halucinantei situații prin care a trecut Daniela le găsiți aici.

Alte creierisme:

  • Pentru că pot, pentru că poți, pentru că putemPentru că pot, pentru că poți, pentru că putem
  • Efectul omului asupra omuluiEfectul omului asupra omului
  • Poliţist, complimentPoliţist, compliment
  • De la-nceputul lumii și, poate, până la capăt…De la-nceputul lumii și, poate, până la capăt…
  • Cartea neagră cu litere roșiiCartea neagră cu litere roșii
Facebook0
Twitter0
Google+0
LinkedIn0
Pinterest0
Tags: #Abuz. Maine plec acasa, abuz, Adina Lazar, Alexandru Chindris, arest, avocat, CEDO, Daniela Tarau, despagubiri, detentie, inchisoare, Ioana Chitu, judecata, judecator, lege, Lucian Rus, Macaz, nevinovatie, politist, procuror, teatru, viata

5 comentarii

  1. Manole Teodorescu / 17 februarie 2018

    Teribil! Groaznic! Ce poți să mai spui?

    Reply
  2. Ana Barton / 17 februarie 2018

    Nimic, doar te ții cât poți de bine în picioare după spectacolul ăsta, că te clatini rău și te temi să nu cazi.

    Reply
  3. Carmen / 17 februarie 2018

    Daca noi ne cutremuram, apai sa traiesti lucrurile astea… Groaznic…de unde a mai gasit puterea sa ierte numai Dumnezeu stie…

    Reply
  4. Ana Barton / 17 februarie 2018

    Femeia asta e o forță, un fenomen. Mi-au dat lacrimile în fața ei.

    Reply
  5. Io* / 23 februarie 2018

    Cadeau pentru Ma’am Anna: https://tazmaniandemoon.blogspot.ro/2018/02/264-sau-singuratatea-de-rarinc.html

    Reply

Spune-te aici: Anulează răspuns

COMANDĂ ONLINE










Articole recente

  • Bucurări
  • Tanti
  • „Am ostenit să trudesc pentru a nu visa”
  • Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Mihnea Boștină: „Mintea cea de pe urmă are memoria scurtă”

Categorii

  • Arte
  • Copilege
  • De la Ana la caiafe
  • Dialogos
  • Drumult
  • Epicderma
  • Fara categorie
  • Gânduri în picioare
  • Opinie
  • Ospecioi
  • Risipite
  • Samizdat
  • Viituri de scriituri

Comentarii recente

  • bConnected în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Diana în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Elena în Tanti
  • Primele trei litere în Pere târzii
  • Cristi în Pe vârful limbii…

Blogroll

  • acestblogdenervi
  • Casa jurnalistului
  • Catchy
  • Chinezu'
  • Dan Alexe
  • Deepseastories
  • Iulicika's Blog
  • Lorena Lupu
  • Marilena Guduleasa
  • Mircea Goia
  • Oraşul din palmă
  • Pistolul cu buline

Arhivă

  • decembrie 2020 (1)
  • august 2020 (1)
  • mai 2020 (2)
  • martie 2020 (1)
  • decembrie 2019 (3)
  • octombrie 2019 (1)
  • august 2019 (1)
  • iulie 2019 (1)
  • iunie 2019 (3)
  • martie 2019 (1)
  • februarie 2019 (1)
  • ianuarie 2019 (2)
  • decembrie 2018 (3)
  • noiembrie 2018 (2)
  • octombrie 2018 (2)
  • septembrie 2018 (3)
  • august 2018 (2)
  • iulie 2018 (3)
  • iunie 2018 (3)
  • mai 2018 (1)
  • aprilie 2018 (1)
  • martie 2018 (4)
  • februarie 2018 (8)
  • ianuarie 2018 (6)
  • decembrie 2017 (8)
  • noiembrie 2017 (2)
  • octombrie 2017 (4)
  • septembrie 2017 (7)
  • august 2017 (6)
  • iulie 2017 (1)
  • iunie 2017 (7)
  • mai 2017 (9)
  • aprilie 2017 (10)
  • martie 2017 (4)
  • februarie 2017 (6)
  • ianuarie 2017 (8)
  • decembrie 2016 (5)
  • noiembrie 2016 (3)
  • octombrie 2016 (5)
  • septembrie 2016 (5)
  • august 2016 (10)
  • iulie 2016 (6)
  • iunie 2016 (8)
  • mai 2016 (9)
  • aprilie 2016 (10)
  • martie 2016 (11)
  • februarie 2016 (8)
  • ianuarie 2016 (13)
  • decembrie 2015 (7)
  • noiembrie 2015 (10)
  • octombrie 2015 (12)
  • septembrie 2015 (13)
  • august 2015 (11)
  • iulie 2015 (12)
  • iunie 2015 (12)
  • mai 2015 (10)
  • aprilie 2015 (12)
  • martie 2015 (21)
  • februarie 2015 (15)
  • ianuarie 2015 (20)
  • decembrie 2014 (18)
  • noiembrie 2014 (11)
  • octombrie 2014 (11)
  • septembrie 2014 (14)
  • august 2014 (18)
  • iulie 2014 (10)
  • iunie 2014 (16)
  • mai 2014 (24)
  • aprilie 2014 (29)
  • martie 2014 (7)
  • decembrie 2013 (4)

Etichete

ajutor barbat barbati bucurie bunica carte casatorie casă copii copil copilarie dragoste drum durere educatie familie femei femeie film frumusete istorie literatura lumina mama moarte oameni om parinti politica poveste prietenie profesori relatie relatii Romania scoala societate Spectacol speranta suferinta suflet tata teatru viata viitor
Copyright © 2021 by Ana Barton.