Nu ne e rușine să jignim, să scuipăm, să amenințăm când suntem pe stradă, dar ne e rușine să dansăm. Ce-ar zice lumea? Ar crede că suntem nebuni. Da, lumea aia de care (zicem că) nu ne pasă. Nu ne e rușine să mințim, să trișăm, să fim lași când suntem în interioare, ale noastre ori străine, dar ne e rușine să dansăm. Străinii ne-ar considera inadecvați, ai noștri s-ar gândi că am sărit de pe fix. Și-atunci, vorbim. Vorbim mult, vorbim prost, ies cuvintele ca bolovanii din gurile noastre. Și cu cât mai mult vorbim, cu atât mai puțin ne înțelegem. Dar ne e rușine să dansăm. Credem că nu știm să dansăm bine. Halucinant e că suntem convinși că vorbim foarte bine, deși rezultatele arată limpede că nu.
Îmi închipui adesea cum ar arăta întrebările și răspunsurile noastre dansate, nu vorbite. Cum am fi noi dacă am vorbi mai puțin, mai rar, dacă am folosi expresivitatea corpului ca să ne înțelegem. Și cred că ne-am simți mai bine pentru început, iar asta este imens. Am râde de neînțelesuri, am încerca să le reparăm și ne-ar ieși alte neînțelesuri la început, dar nu ne-am lăsa, ne-am ambiționa să reușim, am da așadar mai mult timp înțelegerii. Am fi mai răbdători cu noi și cu ceilalți și mult mai îngăduitori. Și cu noi, și cu ceilalți. Am învăța toți, în același timp, o limbă nouă și-am fi nevoiți să fim înțelegători și cu noi, și cu ceilalți, pentru că altfel n-am avea cum să funcționăm. Mă uit adesea la oamenii care umblă cu urechile obturate de căști și știu că ei se izolează în felul ăsta de lume, îi doare lumea, o suportă greu. Dar dacă am asculta toți și tot timpul muzica sângelui propriu, a gândurilor și-a simțirilor și dacă ne-am mișca pe muzica asta? Ar fi cinstit, dezgolitor, ar fi greu, foarte greu, nu e deloc liniștitor să umbli gol de cuvinte. E chiar înspăimântător. Mă mir însă că nu ne înspăimântă deloc faptul că nu ajung la noi nici cuvintele noastre, nici ale altora.
Și vine Paul Cimpoieru și face un montage d’emotions pe care-l numește HOMO LOVE, pe scena de la Green Hours. Și eu mă gândesc care love, omule bun? Că love e cel mai greu de găsit în zilele noastre. Dar Paul știe el ce știe, el are love în trup, și-a spart inima Paul și-a-mprăștiat-o în tot corpul. Și-atunci, corpul lui s-a făcut love, o mare, mare putere, și poate să oglindească pentru o oră și jumătate de spectacol omul. Își permite cu corpul ăla să arunce în spectatori cu spaimele lor, durerile lor, fricile lor, duioșiile lor, încercările lor, nervii lor, automatismele lor, golirile lor, umplerile pe sfert sau maximum pe jumătate, cu greutatea sufocantă pe care-o dă umplerea, refuzurile lor, speranțele lor, unuplusunuchiartrebuiesăfacădoi-urile lor, zbaterile lor dintotdeauna, dar și alea mai noi decât ultimul model de smartphone, succesele mărunte și eșecurile uriașe, tivite pe marginile gropii cu fond de ten sau cu butoni de aur, răsuflările lor micuțe, să nu care cumva să se uzeze plămânii, până la urmă nici nu merită aerul ăsta îmbâcsit de fals să-ți strici plămânii pe el.
Iar Paul dansează toate stările astea, dansează cu iureș sau cu jale, dansează sfidând carapacea din plastic incolor în care trăim, bate ușor în ea cu două degete, e cineva acasă? ce e aia acasă?, și-n dansul lui te vezi pe tine, cel care ar putea avea curajul să se povestească fără cuvinte, chiar dacă i-ar ieși prost, aproximativ, poate pe dos, dar asta numai la început, însă tocmai începutul este ceea ce dăruiește Paul în spectacolul ăsta, începutul sfârșitului minciunii.
Foto: Dani Ioniță
