Am primit acest text printr-un mesaj, acum o jumătate de oră, împreună cu acordul de a vi-l împărtăși. Din suflet vă rog să-l citiți, mai mult chiar nu mai am putere să spun.
„Dragă Ana, drept să spun, eu nu voiam să stau acasă, ci să lupt și pentru firimitura aia de speranță pe care o mai aveam pînă deunăzi. Este îngrozitor să îți fie luată și ultima picătură, dar mai îngrozitor este să-ți fie disputat dreptul de a iubi pe cine vrei tu.
Recunosc, tot ceea ce se întîmplă în aceste zile mă tulbură grozav și mă face să sufăr. Mă doare, mă doare să văd că țara mea își face griji pentru noi, cei din comunitatea lgbt, dar nu face nimic în privința sărăciei, agresiunii de orice fel, corupției, șomajului, analfabetismului funcțional etc.
Personal, nu cred în noțiunea de familie tradițională și am să spun și de ce. O să încerc să fiu scurtă.
În primul rînd, am fost născută într-o familie “tradițională”, cu un tată alcoolic și o mamă absentă, pentru care soțul ei nu era de ajuns.
La 5 luni după naștere, mama m-a abandonat într-un orfelinat, a luat decizia împreună cu tatăl meu, după ce au vîndut tot ce aveau în țară și au împărțit banii. (La vremea cînd m-am născut eu, adică în ’95, să ai mașină, să deții și un magazin mixt și să ai casa ta, însemna ceva).
Am stat 4 ani jumătate la casa de copii, iar în tot acest timp, nimeni din familia mea nu se sinchisise să afle dacă mai trăiesc sau nu. În ultimul meu an acolo, cei de la conducere au făcut demersurile necesare și mi-au plasat dosarul la adopții, în timp ce încercau să dea de urma părinților. Convenția fusese ca ei să sune din cînd în cînd, iar după un an să fiu luată de unul dintre ei. Trecuseră aproape 5.
În noiembrie ’99 am ieșit pe poarta casei de copii de mînă cu o femeie pe care știam că nu o voi mai putea iubi niciodată curat. (Dumnezeu știe cît am încercat, în fiecare zi, să fiu copilul perfect, dar mă născusem deja cu stigmatul că ceva nu e în regulă cu mine, că niciun copil nu este lăsat de mama sa dacă ar fi fost “bun”. Dar mai tîrziu avea să mi se arate adevărul și să mă împac cu ideea că nu am avut nicio vină).
Din ’96 am crescut într-o familie tradițională, cu o mamă conservatoare (spre binele meu) și cu un tată absent, pentru care fiul său era mai important. Deși fusese adoptat și el, între noi este o diferență de peste 10 ani, era copilul exemplar, copilul de nota 10 (dar care avea să eșueze lamentabil în viață, spre maturitate).
Nu am fost niciodată copil de 10. Am fost de 9, iar asta a fost marea mea durere. Aveam, recunosc, note de 10, dar niciodată îndeajuns cît să-i mulțumesc pe părinți.
Odată cu trecerea anilor, s-au obișnuit și au înțeles că sunt diferită. Că nu sunt ca majoritatea copiilor. Dacă mama voia să mă îmbrace în fustiță, țipam pînă mă lăsa să iau pantalonașii bleu cu bretele albe. Mama nu a fost niciodată destul de curajoasă să mă întrebe franc, dacă sunt lesbiană. Însă la mesele de Crăciun și Paști făcea aluzii la băieții care mă luau de acasă și mă conduceau la școală (unul dinte ei este gay).
Nu știu care a fost ziua în care a încetat să mai pună întrebări, dar știu că nu a fost acolo cînd m-am întîlnit eu cu mine, cînd adevărul îmi apărea în fața ochilor clar ca bună ziua, iar eu nu aveam pe nimeni de partea mea.
Anii adolescenței mele s-au învîrtit în jurul mamei. Cancerul ei, chimioterapia, depresia ei, depresia mea, bacalaureatul, pauză, cancerul tatei, disperarea mamei, facultate, moartea galopantă a tatei, depresie, cancerul ei recidivînd, încercarea disperată de a-mi accepta orientarea, definirea ei, apoi ședințele la psihiatru/psiholog, sfîrșitul unei relații, moartea ei. Final.
_________________
De 2xorfan. Acum viața nu îmi mai pare atît de imprevizibilă. S-au întîmplat toate care trebuiau să se întîmple peste 20 de ani, dacă ar mai fi trăit atît.
Dar poate nu aș mai fi plecat vreodată de acolo, poate aș fi continuat să mă spovedesc odată la două luni pentru păcatele mele, pentru că iubeam o femeie, iar acum nu aș mai fi ajuns aici. Cu sentimentul că aparțin în sfîrșit cuiva, că ea este toată familia pe care o am, dar cu care nu mă pot afișa în public și nici nu o pot prezenta fratelui mai mare. Fratelui care a făcut totul ca la carte, mereu.
Îmi pare rău, m-a cam luat valul. Numai ție îți puteam scrie așa ceva. Îți mulțumim pentru tot. Îți mulțumim că exiști și pentru noi, Ana. 
“
––––––––––––
– Mergi spre tine, ai să te-ntâlnești, îți promit, te implor, nu te opri, doar nu te opri. Te admir și-ți mulțumesc, i-am scris eu, plângând în hohote.o
– Nu ai de ce. Nu am făcut nimic. Sunt o epavă, iar epavele nu pot fi îndrăgite. Viața mea încă e un drum plin de regrete. Nu știu unde să o așez. 
dar vreau să învăț.
– Strâns-strâns te îmbrățișez și-ți doresc senin.
– Doamne, ajută!
– Amin!
Este atat de trist ce se intampla. Nu te cunosc, dar durerea ta a ajuns cumva pana la mine. Imi pare rau ca societatea in care traim nu este in stare sa treaca peste ideile “traditionale” despre ce inseamna familia. Familia este locul unde te simti in siguranta. Iar daca tu te simti in siguranta langa o femeie, atunci aceea este familia ta. Nu renunta la iubire doar ca sa te incadrezi in regulile unei societati de mult expirate. Putere multa!
Mulțumesc pentru mesaj, Ioana. Ea nu îți va răspunde, din motive lesne de-nțeles. Dar va citi mesajul tău și îi va face bine.
Oamenii vorbesc si judeca oricum, pe oricine…. De cele mai multe ori cei care judeca cel mai aprig sunt cei care sufera cel mai mult in interior.
Odata ce intelegem ca nu ii vom multumi vreodata pe cei din jur lucrurile devin mai usoare…
Ii urez multa putere pentru a putea sa le zambeasca cu dragoste oamenilor si intamplarilor din viata ei.
O imbratisez strans si eu, ca o mama si ii doresc sa fie atat de fericita incat sa nu isi mai poata aminti suferinta.
Cine suntem noi, ca sa improscam cu noroi pe cei ce se iubesc? Cine stie daca nu cumva NOI, cei hetero, suntem cei “defecti”? Cine ne credem noi, ca sa le taiem aripile? De ce sa ne opunem dragostei? De ce conteaza atat de mult cu cine te satisfaci sexual, atata timp cat e UN OM?
Fata draga, iti doresc sa intalnesti in viata doar oameni luminosi, oameni deschisi la minte, oameni cu capetele pe umeri! Cei care ponegresc lgbt il au intre picioare! Capul, zic! Lasa in urma suferinta, traieste-ti dragostea la cote maxime, mergi inainte!
E sfasietor, caci neacceptarea, abandonul de orice fel din partea parintilor lasa o rana greu de dus. Copiii LGBTQI sunt ai nostri, frumosi, sensibili, valorosi, plini de speranta, ca orice pui de om la pornirea sa in lume. A-i demoniza, a-i abandona, a-i discredita in orice fel reprezinta un act impardonabil. Sunt parinte si am fost si eu la randu-mi copilul unei familii. Desigur, ca om esti supus greselii si parintii sunt si ei oameni. Dar nu poti intoarce spatele copilului tau.
Te imbratisez cu toata dragostea! Nu te abandona! Meriti tot ce e mai bun. Nu renunta! Suferintele prin care ai trecut sa-ti fie sursa de tarie, lasa-le sa se scufunde incet in abisul uitarii. Respira, respira adanc si mergi inainte! Traim vremuri urate in tara asta care ma doare si pe mine; dar nu esti singura. Suntem aici, cu tine, pentru tine. Si pentru toti copiii nostri, de toate culorile curcubeului.