Femeia care face focul

Femeia din fotografie este bunica mea. Iar focul, ei, bine, focul îl face de când s-a născut, pentru că ea, cel mai probabil, n-a știut niciodată cum e să nu faci focul. Pentru că am trăit cu ea de la nașterea mea, am înțeles foarte târziu în viață ce înseamnă nimic. Lângă ea, nimicul nu exista.

Bunica mea era venetică. Așa li se zicea pe-atunci străinilor de-un loc, de un pământ, dar și refugiaților. Părinții ei veniseră din Grecia, ajunseseră aici înfometați și desculți. Ea le spunea părinților „mamica“ și „tatica“. Mamica a născut unsprezece copii, iar Maria era cea mai mică dintre fete, Spiros, dintre băieți. „Am trăit toți, era mare lucru, mamă, pe vremea aia nu-ți trăiau toți copiii pe care-i nășteai, erau timpuri grele, tifos, sărăcie, ca după război, mamă.“ Mamica avea grijă de copii și, în timpul liber, oare când îl găsea ea?, tricota și croșeta. Le-a învățat și pe fete, iar Maria a fost așa de talentată la asta, că a întrecut-o pe mamica. Tatica era cizmar, așa a putut să-și crească copiii. Dar a murit pe când Maria avea nouă ani, iar mamica i-a crescut mai departe din ce tricotau și croșetau ea și fetele mai mari. Care fete s-au măritat în următorii ani și au plecat din casă. Au plecat și băieții, mamica a rămas acasă cu Maria și a învățat-o și pe ea ce le-nvățase pe fetele cele mari. Tricotau și croșetau amândouă și-au reușit să trăiască din asta până când mamica s-a prăpădit, când Maria avea paisprezece ani. De-atunci, ea s-a-ntreținut singură, muncind ziua și noaptea. La școală nu s-a mai dus.

Era frumoasă Maria și-o curtau băieți bogați. „N-am vrut să mă duc slugă în casa nimănui.“ A curtat-o și Florea, tot un venetic, nu era bogat, chiar dacă mama lui avea o prăvălie cu de toate. S-a măritat cu Florea pe când ea avea șaptesprezece ani, iar el, douăzeci și trei. „Pentru că avea suflet bun și caracter. Eu nu m-am uitat la altceva.“ El a iubit-o cu patimă, a venerat-o, ea l-a iubit cu râs și cu o grijă continuu îmbrățișătoare. Le-a fost greu de la început, când s-au luat, abia se terminase alt război. Prăvălia mamei lui s-a dus, veniseră comuniștii la putere, el muncea, ea tricota și croșeta. Maria a născut doi copii, pe mama și pe fratele ei. I-a crescut, a ținut casa, când avea timp, „lucra“. A lucra însemna a tricota și croșeta, restul treburilor aveau numele lor obișnuite. Dacă n-avea timp, se scula mult înainte de răsărit, aprindea lampa cu gaz și lucra.

Când era mama foarte mică, iar ea era însărcinată cu unchiul meu, s-a întâmplat ceva urât în vecini. O copilă de etnie romă, de paisprezece ani, a rămas gravidă cu băiatul oamenilor la care muncea cu ziua. Iar ei au dat-o afară. Maria a vorbit cu Florea și cu soacra și-au luat-o la ei. Fetița care s-a născut se numește Maria. „Copil cu copil, mamă. Cum s-o lași, ce inimă să ai?“ Mai târziu, tot ei, bunicii mei, i-au ridicat o casă mică, o cameră și-o bucătărie la care au adăugat în timp alte două camere. Azi stă acolo fata cea mai mică a acestei femei despre care eu am crezut, când eram mică, că este sângele nostru. Nu era, dar a fost familia mea. Ea nu mai stătea de mult la noi, de când erau mama, unchiul și fata ei cea mare adolescenți, dar venea dimineața, la șapte, bea cafeaua cu bunică-mea, vorbeau despre ce au ele de făcut în ziua aia și pe urmă se-apucau de treburi. Erau tinere ele, Maria avea patruzeci și trei de ani când m-am născut eu, Coca nu-mplinise patruzeci.

Bunică-mea era groaznic de conflictuală, cum s-ar zice-n zilele noastre, adică știa ce vrea și spunea ce vrea. Și, dacă era nevoie, bătea cu pumnu-n masă. Cum a făcut de un Crăciun, când eram toți acasă, iar eu, la momentul ăla, singura nepoată. Și m-a certat tata. Am început să plâng. Ea s-a ridicat de pe scaun, și de la înălțimea ei mică, avea un metru cincizeci, a bătut cu pumnu-n masă, de s-au speriat toate paharele, farfuriile și tacâmurile, și-a strigat: „Eu pe ea o iubesc mai mult decât pe voi toți la un loc. Să nu te mai pună dracu’ să faci copilu’ să plângă la masă! Și să știi că pe copil nu-l înveți nimic cu plânsul.“ Sigur că i-a atacat pe toți, bineînțeles că a făcut o gafă, dar eu am aflat atunci din gura ei că mă iubește, a fost pentru prima oară în viața mea când mi-a spus cineva că mă iubește.

N-avea multe prietene, „nu există mulți prieteni, mamă, puțini și buni“, dar pentru alea pe care le avea se lupta ca o leoaică. Când una dintre ele a rămas văduvă și, după șapte ani de văduvie, i-a plăcut și ei un bărbat și bărbatului i-a plăcut ea, au ieșit vorbe. Și iar am auzit-o cum îi zice unei femei: „Tu judecă-te pe tine și judecă casa ta. Tu ai bărbat, ai cu cine te certa. Te-ai culcat tu șapte ani în plâns și te-ai sculat singură între pereți? Vezi-ți de viața ta.“

De la ea am învățat să fiu directă cu cei pe care-i iubesc. Cu cât iubea pe cineva mai tare, cu atât mai pe dreptelea îi vorbea. Și, curios lucru, nimeni n-a plecat de lângă ea. Bucăți îi făcea, apoi tot ea îi aduna de pe jos, îi punea la loc, bucată cu bucată, îi mângâia și-i sprijinea. Femeia asta făcea lumea din nou în fiecare dimineață.

„Să nu faci rău la nimeni, că te-nveninezi și-apoi te doboară pe tine răul și distruge și casa ta. Să nu aștepți să facă alții binele, să-l faci tu, chit că-l vede ori nu-l vede lumea. Tu să-l faci, că binele te trage după el și-i trage și pe alții. Și să nu taci, să nu suporți nedreptatea. Și-o să vezi c-ai să te culci în fiecare seară liniștită, chiar dac-ai mâncat pâine cu apă.“

Și altele, atâtea altele, pe care le-am mai scris și-n alte dăți, în alte locuri, pe care le-am dat mai departe, cum le dădea și ea. Sunt astăzi douăzeci de ani de când a plecat. „Să nu mă plângeți când oi muri, să-mi dați de pomană șnițel cu salată verde, cu multă lămâie și piper. Să nu-mi faceți mie colive, că n-am suferit coliva toată viața mea.“ Râdeam atunci, era atât de tânără când ne zicea vorbele astea.

Era atât de devreme când a plecat, avea doar șaizeci și opt de ani. M-am dus la Târgoviște, unde și-a trăit ultimele luni, în casa părinților mei, să sărbătorim toți cincizeci de ani de la căsătoria ei cu bunicul. Și, când am fost noi două în cameră, a scos de sub pernă ultima bluză pe care mi-a croșetat-o. „Vezi că e din două bucăți, o porți cu mâneci sau fără mâneci, cum vrei tu.“ Cum vrei tu – ăsta e miezul întregii ei învățături.

Și-apoi m-a rugat să stau pe pat, că are să-mi spună ceva. „Să n-audă ăștia, c-o să creadă c-am înnebunit. Îți spun numai ție. Azi-noapte, au venit aici mamica și tatica. Tatica stătea unde stai tu, mamica îmi stătea la cap. Ea mă mângâia pe frunte și pe păr, n-a zis nimica. El mi-a zis că m-așteaptă și că-mi face pantofi cu bretele. Avea părul mai lung decât îl purta el, mai știi că ți-am spus că albise-ntr-o noapte, când era tânăr și i-a ieșit în cale un câine mare și-a crezut că e lup? Eu o să mor zilele astea, că n-aveau de ce să vie mamica și tatica la mine, după atâta timp. Să nu le spui la ăștia, să nu-i sperii. Nu mi-e frică, îmi pare rău doar că n-am apucat să-ți văd și ție copiii. Îi creșteam eu, cum v-am crescut și pe voi, dacă eram sănătoasă. Dar nu mai sunt și s-a chinuit destul mă-ta cu mine. Te iubește mama mult, mult te iubește mama, fata mea, să te iubești și tu, mereu îți spun, de mică, dar tu nu te iubești pe tine. Pune mâna și te iubește și pe tine, mamă, că altfel nu e viață, e amar.“