„Nu mai simţisem de foarte mult timp că cineva crede în mine“

Am scris AICI sâmbăta trecută despre situația fără ieșire în care se aflau Alexandra și fetița ei, în vârstă de zece luni. Am scris diferit decât o fac de obicei, am vrut să fie limpezi lucrurile, am scris, cumva, fără emoție, dându-mi seama că era imens de multă emoție în faptele pe care vi le-am descris. Scriu greu și acum pentru că acum emoțiile mele sunt uriașe.

Vă scriu să vă mulțumesc, oamenilor, bunilor, dragilor, cunoscuți și necunoscuți. Tuturor celor care ați donat pentru ca Alexandra să aibă din ce trăi în astea câteva luni până la primul salariu și să-și plătească datoriile. Să aibă ce mânca împreună cu fetița ei, să poată trăi amândouă, să nu se întoarcă Alexandra în bătăi și insulte. Datorită vouă, acum are, acum e liberă, cu adevărat liberă. Nu se mai teme că va trebui să se întoarcă la niciun „acasă“ violent, că ea n-a cunoscut un acasă normal, nu-i mai e groază că n-are ce-i da copilului să mănânce sau n-are cum să-i cumpere săpun, șampon, scutece și tot ce mai are nevoie un copil. Libertatea de a trăi în afara fricii pe care ți-o dă secunda care vine, nu doar ziua de mâine, este ceva neprețuit. Vă doresc să vi se întoarcă însutit, înmiit bine pe care l-ați făcut.

Ceea ce ați făcut voi pentru o femeie și copilul ei îmi arată mie câtă putere, câtă energie există în oamenii care fac ceva bun împreună, iar asta e o speranță uriașă pentru întreaga societate pentru că voi ați cârmit corabia în derivă a unei mame și a fetiței ei și ați salvat-o de la naufragiu. Puterea asta extraordinară îmi arată mie că de la noi vine binele, da, câte un pic de bine de la fiecare și, iată, pot fi salvați oameni. Voi ați putea fi numiți „Comunitatea oamenilor cărora le pasă cu adevărat“, tocmai ați arătat forța uluitoare a acestei comunități.

Am rugat-o pe Alexandra să vă scrie câteva cuvinte și vi le pun aici:

„Am fost la bancă și am găsit bănuţii de la voi. Am dat-o în plâns și mi-au adus un pahar cu apă. Am plâns de emoţie, nu mai eram de mult obișnuită să mi se întâmple lucruri bune, să simt că cineva îmi dorește binele. Și aţi fost mulţi, tare mulţi. V-aș spune “vă mulţumesc din suflet”, dar mi se pare prea sec, n-ar cuprinde nici pe departe recunoștinţa mea. Datorită vouă, eu nu o să mă mai întorc la oameni care m-au snopit în bătaie, de când mă știu. Datorită vouă, fetiţa mea nu o să-mi calce pe urme, pentru că acum putem să o luăm de la zero, cu un minim de demnitate umană. Ea n-o să fie trezită din somn cu înjurături și picioare în burtă. Ea n-o să aibă fricile pe care le port eu mereu cu mine. Poate cazul meu nu e din cele mai grave, poate nu merit atât de mult, așa simt, dar nu puteam să merg mai departe. Încă nu realizez că e real ce mi se întâmplă. Nu sunt un om siropos, dar Ana Barton a fost îngerul meu păzitor, s-a implicat enorm, mai ales sufletește. În afară de campania asta, eu am ţinut legătura cu ea permanent, i-am dat toate detaliile și m-a sprijinit sufletește, în așa fel încât, după ce închideam telefonul, simţeam că tocmai am vorbit cu a doua mea mamă. A fost și dură și blândă, ca eu să mă trezesc din mizeria emoţională, nu doar financiară. A înţeles că am nevoie de ajutor și sufletește vorbind, v-a spus, iar eu am primit de la voi foarte multe mesaje de încurajare, promisiunea că nu voi mai fi niciodată singură, unii mi-aţi scris povestea voastră, iar alţii s-au “angajat” să-mi devină prieteni cu normă întreagă. Voi o știţi deja pe Ana, ar fi inutil să vă spun cu câtă abnegaţie, dar și cu câtă seriozitate tratează cauze în care crede. Nu mai simţisem de foarte mult timp că cineva crede în mine. A investit enorm de mult timp, mi-a trimis oameni să mă vadă, a preluat mesaje, mi le-a arătat. În afară de bucuria că vom avea din ce trăi până la angajarea mea, nu voi mai fi terorizată cu bătăi și umilinţe, deci mă simt acum ocrotită. Mă pot bucura de fetiţa mea, fără umbra aia că voi sfârși, din nou, pe rând, la unul din cei doi abuzatori (tatăl meu și tatăl ei), în veșnicul cerc vicios, iar în curând fetiţa va avea 1 an și eu voi putea munci. Ea acum vede o mamă liniștită, mai puţin crispată, mai puţin timorată, o mamă în siguranţă care îi insuflă același sentiment, o mamă care acum se joacă cu ea, pentru că da, ajunsesem să nu mă pot bucura de ea, un copil extrem de bun și de cuminte și era mare păcat. Nu pot decât să închei spunându-vă că mi-aţi dat o lecţie, m-aţi ferit de teroare dar m-aţi ferit şi de a deveni un om cinic, amar, pesimist, prăpăstios.

P.S: Mai vreau să vă spun ceva. Venea Poliţia și mă găsea plină de sânge, fie că mă bătuse tata, fie tatăl fetei. Ne ameninţa că dacă nu ne “liniștim”, ne amendează pe amândoi. Aveam capul spart, ţipam la ei, “voi nu mă vedeţi cum arăt?”. Mi s-a răspuns elegant: “Domnișoară, dar de unde putem ști că nu v-aţi bătut singură?”. Îmi venea să urlu de frustrare și umilinţă. Au așteptat până am fost sechestrată și bătută, de mi s-a desprins cezariana, nu le-a păsat nici că tata m-a bătut pe timpul sarcinii. Spuneau să ne liniștim, că aud vecinii, că și eu par “tare în gură”, că am “tupeu”. E înfiorător. Haideți să facem ceva, vă rog mult, pentru victimele violenței domestice, rănile astea ale mele n-au să se vindece decât foarte greu, dar au șansa să se vindece numai pentru că oameni ca Ana și ca voi există. Vă urez tot binele din lume!“

Strigătul ăsta al Alexandrei din finalul textului ei mă duce cu gândul la femeile ucise de violența domestică, femei pe care autoritățile, cu legile-n mână, nu le-au putut apăra. Numai anul ăsta am aflat cu toții de trei femei care au murit în felul ăsta. Aici e rolul nostru: să nu credem că „e casa lor, nu mă bag în casa oamenilor“, să nu ni se pară normal ca o femeie să fie agresată pe stradă, să intervenim, să cerem sprijinul autorităților să intervină. Disocierea de victimă e o formă de solidarizare cu abuzatorul. Autoritățile sunt și ele oameni, tot în mentalitatea asta s-au format ca oameni, mentalitatea lui „să se-mpace, n-o omoară dacă-i dă o palmă“. Statul ăsta ar trebui să aibă programe susținute exact pentru acele autorități care sunt obligate să apere victimele. Dar până acolo mă tem că mai e, tot schimbarea din noi, prin a lua atitudine fermă împotriva violenței domestice, va aduce schimbarea mentalității.

Vă mulțumesc din suflet pentru că i-ați dat Alexandrei încredere, încrederea e o nevoie fundamentală a omului, la fel ca aceea de aer, de apă, de hrană, de adăpost. Increderea e libertate. Acum ea e liberă să creadă în viitorul ei și al fetiței pentru că voi ați pus început bun drumului lor. Putem, cu bucuria binelui înfăptuit, să ne îndreptăm inimile către alți oameni care au nevoie de oameni, fiindcă sunt și alții. Ați arătat că binele nu este un concept, binele este fiecare dintre noi și putem fi noi toți. Vă îmbrățișez cu multă recunoștință, OAMENILOR.