Bătrânii noștri

N-am crescut printre bătrâni, bunicii mei aveau 43 și 49 de ani când m-am născut eu. Frații lor, verii lor, prietenii lor erau de vârste apropiate, așa erau timpurile atunci, copiii veneau unul după altul, la un an-doi distanță. Și doi copii născuți într-un an am întâlnit. În casa noastră era un singur bătrân, străbunică-mea, mama bunicului meu, Vasilikia. O femeie care fusese cândva înaltă, dar eu n-am mai apucat-o decât mergând greu, într-un baston care o obliga să se aplece mult. Avea un păr extraordinar de lung, un păr alb, mult și des, și-l purta într-un coc făcut cu piepteni de sidef, la fel ca maică-sa, Crisia, pe care o știam din fotografiile vechi. Străbunică-mea zâmbea mai tot timpul, era blândă cu mine, mă duceam după-amiaza în camera ei, numită „la măicuța-mare“, să-mi povestească viața familiei: când au ajuns în Regatul României, cum au ajuns în locul ăla și s-au așezat, când au luat casa, cum au plantat părul din curte, cum era lumea pe-atunci, ce e ăla război și cum trăiesc oamenii când e război, când și-a deschis ea prăvălia, văduvă, cu șase copii. Poveștile ei erau liniștite, nu aveau nimic înspăimântător, avea o pace în ea femeia asta, o pace care, poate, mă face să n-o uit, să nu uit ce mi-a spus, chiar dacă nu împlinisem cinci ani când străbunică-mea li s-a adăugat părinților ei și unora dintre copiii ei.

Țin minte că, atunci când erau petreceri la noi în casă, străbunică-mea venea și ea. Stătea pe un fotoliu și bâțâia din piciorul cel zdravăn și din baston. Și, bineînțeles, zâmbea. Avea 86 de ani și-un cui în șold. Se poate ca ea să fie „vinovată“ de faptul că mie mi-a plăcut mereu să fiu aproape de bătrâni. Dar nu sunt sigură. Știu doar că, atunci când îi întâlneam, copil fiind, îi ascultam cu mare atenție, aveam impresia că vorbesc o altă limbă, o limbă cultă, că spun cuvinte pe care nu le știu. Mereu îmi răspundeau când îi întrebam ce-i aia, ce-i ailaltă. Și mai erau morții, morții la priveghiurile cărora mă duceam cu bunicul meu, că bunică-mii îi era frică de morți și nu mergea niciodată. Priveghiurile astea sunt unele dintre cele mai vesele momente din copilăria mea, dar numai dacă murise un om foarte bătrân, adică era o moarte așteptată. Bunicu-meu nici nu m-a dus la priveghiuri triste, ci numai la de-astea unde în jurul mortului erau numai bătrâni care povesteau doar întâmplări vesele din viețile lor și din viața mortului. Se râdea mult la priveghiuri, se făceau și jocuri de-alea cu legatul mâinii sau piciorului moprtului c-o ață, să miște, să se sperie proștii. Așa ziceau. Și iar râdeau. Mie-mi plăcea cu ei, cum îmi plăcea și când mergeam în vizită la câte-o mătușă bătrână și pedantă, care bârfea cu viteza luminii, dar nu cu răutate. Era altă lume. Și-am rămas așa, atașată pentru totdeauna de oamenii bătrâni.

Acum patru ani, eram la Nammos, în Mykonos. Eram vreo 15 cred. În restaurant, muzică mișto. Eu m-am ridicat să dansez, că puteam, ăia ne dădeau să mâncăm niște chestii de 25 de grame, întinse pe toată farfuria, n-aveai cu ce te-ngreuna. Lângă mine, a apărut doamna asta din poză. Mi-a zis scurt „Hi, I’m Sarah, from New York“ și-am început să dansăm amândouă. Și ea era cu un grup, iar un băiat și o fată i se adresau cu „bunico“. Mai veneau și ei cu noi în spațiul ăla dintre mese care nu fusese ring, dar acum devenise. S-au ridicat și alții, la un moment dat cred că dansau douăzeci de oameni acolo, dacă nu mai mulți. Eu vorbeam cu Sarah neobosita. Nici de căldură nu se plângea, și era caniculă. Mi-a zis că are 64 de ani, iar eu i-am spus că-i de vârsta mamei mele. A chicotit, iar nepotul ei, care a auzit discuția, a-nceput să râdă în hohote. Recunosc, n-am băgat în seamă, mă gândeam că sigur și mamei mele i-ar fi plăcut să fie acolo, că și ea e o mare dansatoare. Numai că atunci când ei se pregăteau să plece din restaurant, băiatul a venit la mine și mi-a zis la ureche: „Bunica are 86 de ani.“ Și-a râs iar tare. M-am dus la Sarah, să ne luăm la revedere. Venea spre mine surâzând. Mi-a mulțumit pentru distracție și mi-a zis atât: „Bucură-te. Doar bucură-te.“

Îmi amintesc acum de un marș pe străzile Bucureștiului, toamna trecută. Mulți oameni plecați din Piața Victoriei spre Palatul Parlamentului. Ajunseserăm în Romană și-am văzut o doamnă care deschisese fereastra și aplauda. Era foarte, foarte bătrână. Mi-au dat lacrimile. Mă gândesc la domnul Mihai Șora, pe care-l văd deseori în Piața Victoriei, dar nu mă apropii niciodată. Dacă aș putea, aș face un cerc în jurul său, să nu se apropie nimeni. Oamenii sunt emoționați, vor să-l salute, să-l îmbrățișeze, eu mă gândesc că pentru domnia sa e un efort să facă față, la 102 ani, dorinței lor de a-i fi aproape. Chiar dacă emoția lor e bună, poate fi copleșitoare. La fel simt și față de ceilalți oameni în vârstă pe care-i văd la proteste, i-aș ocroti cumva, dacă mi-ar sta în putință.

Mi-a zis acum o săptămână o tânără în vârstă de 20 de ani că ea crede că oamenii de peste 60 de ani n-ar mai trebui să aibă dreptul să voteze. „Și dacă mâine s-ar da o lege care să le interzică dreptul la vot fetelor de 20 de ani, cu părul lung și ochii albaștri? Cum te-ai simți?“. Mi-a răspuns că nedreptățită. „Ei, vezi? Așa ar fi și ei. Nu poți interzice niciunui adult dreptul la vot, ar fi discriminare, e important ca oamenii să voteze, să fie cât mai mulți care să voteze, să fie liberi să voteze toți, indiferent de opțiunile lor politice. Aia e democrație, copil.“ Mi-a zis că acum îi e clar, că a înțeles. E bine. Am întrebat-o dacă acum un an jumate a votat. Mi-a spus că nu și a lăsat capul în jos. „Vezi, mamă? Cu tine trebuie să începi schimbarea, cu ce faci tu.“ Și-a dat iar din cap, că da.

Bătrânii nu sunt nici respectați și nici iubiți la noi. Sunt folosiți și disprețuiți. Sunt batjocoriți de un sistem de sănătate aflat în comă, dar și de noi, de noi, cei care credem că suntem tineri și-n putere și spunem prostii de felul „Mai bine mor tânăr decât s-ajung ca ăștia“. Da? Ești sigur/ă? Ia întreabă tu un om tânăr care a văzut moartea cu ochii sau care are o boală gravă ce simte şi ce crede. Ia vorbește cu cineva care se agață cu toate puterile de secunde și minute, cu cineva pentru care fiecare nouă zi e un miracol. Te miri că bătrânii se bucură de orice leu la pensie? Firește că se bucură, își drămuiesc banii mai abitir decât cei mai buni finanțiști, medicamente, dările casei, mâncare, da, da, în ordinea asta. Pe cei mai mulți dintre ei nu are cine să-i ajute, e chestiune de supraviețuire, așa că nu sunt chiar așa de liberi cum ai crede. Ai vrea să-și ia libertatea de-a muri de foame? Tu ți-ai luat-o vreodată?

Bătrânii noștri au vieți triste și chinuite. Li se spune de către tineri că-i „caută moartea pe-acasă“ și să nu mai umble pe străzi, să nu mai circule cu autobuzul sau tramvaiul, că-ncurcă lumea. Să nu se mai ducă la medicii de familie, că din cauza lor sunt mereu cozi pe-acolo. Și să-și țină gura, că „și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul“. Bătrânii noștri sunt bunicii și părinții noștri. În multe nu suntem de acord cu ei, e naturala contradicție dintre generații. Ce, copiii noștri sunt de acord cu noi, ia ziceți, sunt? E atât de simplu să-i dai la o parte, să-i lași în urmă, faci și tu exact ce face statul. Te mai duci pe la ei de Paști și de Crăciun, stai nițel cu ei, le iei cadouri? Și statul le mai dă câte ceva la pensie pentru ca aceia care sunt la putere să câștige capital electoral. Pentru că majoritatea bătrânilor votează. O fac din obișnuința disciplinei de a vota, nu din convingere. Numai că statul nu educă în școală copiii să voteze și, vezi?, de-aia tinerii nu votează. Tot fata de 20 de ani mi-a spus că ai ei colegi, studenți, spun că nu le pasă ce se-ntâmplă în țară, că fiecare se gândește că are posibilitatea să plece și să scape. De ce gândesc ei așa? Pentru că nici spiritul comunitar nu se-nvață la școală. Fiecare e pentru el, lui să-i fie bine. Dar are oare fiecare om o țară pentru el, o țară numai a lui?

Mi-a zis acum câteva luni o prietenă: „Eu nu am copii. Pe mine mă interesează foarte mult ce se-ntâmplă cu copiii. Am 50 de ani, mă apropii de pensie, îmi convine sau nu. O să zici că-s egoistă, dar sunt foarte conștientă că mie pensia mi-o vor plăti copiii. Copiii voștri sunt și copiii mei. Ei mă vor lăsa să mor sau să trăiesc. Și pe mine, și pe voi.“

Bătrânii noștri sunt părăsiți de noi. Nu le dăm dreptul la o viață demnă. Râdem de ei dacă se căsătoresc la bătrânețe, râdem de ei dacă spun că ar vrea să se distreze, ni se pare că dragostea și distracția nu sunt drepturi pentru bătrâni, de parcă pe om îl dezumanizează vârsta. Am scris textul ăsta fiindcă am citit aseară la o prietenă că cineva, o doamnă, a spus că bătrânii sunt urâți, că au riduri și le atârnă pieile, și să nu se mai ducă la plajă, că le fac scârbă tinerilor frumoși, cu piele neatârnată. Deci, corpul omenesc e urât? Nu cumva răutatea, necinstea, invidia sunt urâte? Cum să fie urât un corp, oamenilor, cum? Dacă suntem destul de sănătoși, vom îmbătrâni și noi. Dacă nu, nu.

Uităm în ce timpuri s-au născut și s-au format bătrânii noștri și suntem degrabă vărsători de nedreptate asupra lor. Și lipsiți și de simpatie, și de empatie. O să-mi spuneți că unii dintre ei sunt răi. Și tinerii răi nu sunt? Altfel, nu există oameni răi, ci înrăiți. Și-o știți cu toții foarte bine. Cum nu există nici oameni eminamente buni. A, ba da, jandarmii de la protestul din 10 august. Înțeleg din declarațiile șefului lor că au fost eminamente defensivi, adică nu ne-au omorât, ne-au lăsat să ne călcăm unii pe alții în picioare. Dacă erau ofensivi, aveam și morți la protestul ăsta. Bine c-au fost buni și defensivi.

Bătrânilor noștri le e frică. Sigur că le e frică. De moarte, de ziua de mâine. Probabil că mai tare de ziua de azi și de aia de mâine. Dar tinerilor care sunt „neutri“ față de ce se-ntâmplă în țara noastră cum le e? Ia ziceți, de ce tac ei? Credeți că n-au nicio părere? Sigur că au, dar se temn s-o exprime. Or, asta arată că nu sunt liberi, iar nelibertatea de exprimare e ceva care arată că situația e foarte gravă. Bătrânii noștri nu știu să se informeze corect din mass-media. Dar tinerii știu? Ia vedeți voi câți tineri spun că jandarmii ar fi trebui să ne omoare, că au fost prea blânzi.

Bătrânii noștri sunt neiubiți de noi. O să ziceți că e vina lor, că ei nu ne-au învățat să iubim, și-acum ce pretenții pot avea? Ne-au crescut cum au fost ei crescuți, cerându-ne ascultare ca lui Dumnezeu și pedepsindu-ne și cu palma când am greșit. Așa e, dar noi avem azi informație, putem, dacă vrem, să înțelegem de ce s-au întâmplat toate astea, putem, dacă vrem, să ne schimbăm noi, să-i ajutăm și pe ei să se schimbe. Credeți că e prea târziu vreodată să te schimbi? Eu nu cred. Sunt doar prea singuri bătrânii noștri. Atât.