Sau din care curgi, în care curgi. Viața ca o trăsură, nu ca o pradă. Puteam să zic și tren, mașină, avion, dar am vrut trăsură ca să rămân aproape de „a (se) trage“.
Slavă Domnului că nu beau, și poate de-aia nu beau, ca să nu-mi dau cu totul drumul la limbă. Însă am răcit, mi-e că-i de-aia rea, cu zăcut, iar la mine boala e ca la alții băutura: mă dezleagă. Văzui bilanțuri de sfârșit de an la aproape toată lumea, mă bucurai de bucuria voastră, da’ zisei că nițică zeamă de varză nu strică la atâta dulceață, să nu vi se-aplece.
Apăi, luați și de la mine, să vă fie de bucurie (deși la citirea doar cu ochii s-ar zice că dimpotrivălea):
N-avem cum să ne desfacem de cei din care venim și nici copiii noștri nu se pot desface de noi, oricât mințile noastre și mințile lor ar lupta cu asta. Legăturile nu sunt ale minții, ea n-are nicio putere aici.
Nu ne merge bine, nici în particular, nici ca societate, pentru că legătura părinți-copii nu e sănătoasă. Nu există dialog adevărat, doar vorbe aruncate de la unii la alții.
Pff, ce rupt scriu, iertați-mă, n-am energie să tricotez și coatele textului ăstuia, mănuși oricum nu i-aș fi pus.
Părinții noștri nu ne cunosc, ne recunosc parțial dacă măcar pe ici, pe colo corespundem așteptărilor pe care le-au avut și le au de la noi, dacă semănăm cu ce-ar fi vrut ei să devenim, să fim. Nici noi nu-i cunoaștem pe ei decât în presiunile pe care le-au pus și le pun pe noi să le-mplinim așteptările. Uneori, deseori, nu ne simțim decât dezamăgirile lor față de noi.
Dar, ce să vezi?, facem același lucru cu copiii noștri, deși atunci când eram copii și foarte tineri am fi jurat pe sabie că nu, noi nu vom repeta ce ne-au făcut ai noștri și ne-a durut. Iar când ne dăm seama și ne oprim, răul e deja făcut. Iubim printre dinți și ne mirăm că nu suntem iubiți.
Nu știm să iubim, nu ne-a-nvățat nimeni. Credem că nici nu e nevoie. Aha, se vede câtă nevoie nu e. Învățăm să iubim pe cei pe care viața ni-i scoate-n cale, inclusiv pe copiii noștri. Îi tratăm ca pe proprietăți, ca pe aparate de livrat rezultate optime. Au greșit, pac!, nu mai sunt buni, nu mai merită dragostea noastră. Deci, dragostea e condiționată de motive. Păi, aia nu e dragoste.
Nu ne respectăm și n-avem cum să ne iubim, respectul e condiție esențială. Dar și ăla se-nvață, or, noi n-am fost respectați în familie, ci ni s-a condiționat „afecțiunea“ de ce-am reușit să livrăm din ce s-au așteptat ai noștri de la noi. Am zis că lasă, cresc io mare, plec de-acasă, îmi văd de viața mea. Dar viața ta sunt toți ai tăi și, oriunde te-ai duce, te duci cu ei târâș după tine, indiferent cât de în spate crezi tu că i-ai lăsat. Te doare și nu știi ce te doare, nu știi de ce te doare. Ei, las’ că-i faci tu durerii buncăr și-i dai cu flori și emoții pozitive, în timp ce te târăști înăuntru. Băi, dar ce dracu’, io numai pă pozitiv, viața mea, dezastru. De ce? Pentru că nu mă văd, nu-i văd nici pe ăia de lângă mine. Nu pe mine, nu pe ei, ci imaginea mea despre mine, imaginea mea despre ei. Omul nu e imagine, orbești dracului de-atâta fals. Sau măcar îți cresc dioptriile.
Înțelegem cu mintea din ce în ce mai mult, cu inima, din ce în ce mai puțin. De-aici, prăpastia. Să-nțelegi cu inima nu-nseamnă să te călărească toată lumea și să inventezi obraji, ca să-ntorci cât mai mulți, când ești lovit, la nesfârșit. Înseamnă să te-nțelegi pe tine și pe ceilalți în curgerea firească a celor din care vii și vin și ei și-a celor în care te duci și-n care se duc și ei. Iar inima are alte legi decât mintea și alte legături. Are noduri pe care mintea nici nu e-n stare să le vadă, darămite să le priceapă.
Toți ai tăi, cei din care-ai ieșit și cei care-au ieșit din tine, sunt în inima ta. Dacă nu-i primești, n-ai cum să te primești, nu vei fi nici primit. Schimbă balamalele, să se deschidă ușa și înăuntru, și în afară. Sau scoate ușa din țâțâni.
