Rita

N-o cunoşteam, dar ştiam cine este, iar asta din anii-n care-mi mai scăpam ochii la televizor. Acum, în faţă, am văzut o femeie înaltă şi foarte subţire, o femeie complet nemachiată şi foarte frumoasă. Cu zâmbet în părul ăla de nibelungă. Nu ne-am apucat la vorbire în prima zi, c-am fost între avioane şi hoteluri, însă ne-am trezit pe-o terasă de munte deasupra mării într-a doua dimineaţă prelungă. Una-n faţa celeilalte.

Rita mi-a adus un pahar de prosecco, iar eu am râs, spunându-i că de felu-mi nu prea beau, cu atât mai puţin după micul dejun, chit că era aproape ora prânzului. Dar ea a zis că aia nu-i băutură, e răsfăţ şi-l merit, aşa că pot măcar să gust un pic. Şi n-a fost rău, chiar n-a fost. Brusc, m-a-ntrebat de ce nu sunt relaxată, de ce pare că nu mă bucur de frumuseţea-n care ne aflăm. I-am spus că tocmai mi-am lansat cartea la Bookfest şi nici n-am apucat să mestec lucrul ăsta, c-am şi plecat la drum.

– Ai scris o carte?

– Da.

– Îmi dai voie să-ţi spun ceva?

– Sigur.

– Nu lăsa ego-ul să-ţi acopere sentimentele, să ţi le distrugă.

– Rita, multă lume scrie cărţi, iar asta nu vorbeşte despre valoare decât în puţine cazuri. Nu mă-mbăt eu cu propria-mi facere.

– Eu atât am avut să-ţi spun. Dacă vrei să te gândeşti la asta, bine. Dacă nu, nu.

– O să mă gândesc cât stăm noi aici, că e locul cel mai bun, e departe.

– Nu, să te gândeşti oriunde şi oricând la asta. Dar numai dacă vrei.

Au urmat zilele alea de împreună, zile-n care mult n-am vorbit, dar în care am simţit-o mereu fiindcă aerul vibra aparte când era ea în preajmă. Pentru că e un om care n-are nevoie să se prezinte prin gesturi, un om care ştie să se spună şi să fie numai prin surâsul ăla bun şi-atât. Iar nemernicul şi atât de performantul meu detector de fals a dormit tot timpul în apropierea ei, că n-a avut de ce să-şi mişte acul cel infailibil. Ne vedeam de multe ori pe zi, iar eu niciodată nu puteam să n-o îmbrăţişez. Femeia asta e ca o lumină cuminte: te străluceşte, dar nu te arde niciodată.

Şi-am plecat din raiul cel grecesc despre care vă voi povesti curând. Iar ea-mi spusese de pe când îl locuiam noi că vrea să vină la Cărtureşti. Şi-a venit, aşa, ca ea: cu zâmbetul ei, cu bunătatea ei, cu ea toată, că numai aşa ştie ea să umble, îmbrăcată cu sinele şi desculţă. Iar din dimineaţa aia-n care ne-am ars amândouă lângă paharele cu boturi de campanule nu trece zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la ce mi-a zis ea cu ego-ul. Şi de fiecare dată când mă enervez sau chiar mă supăr, tot asta-mi vine-n minte şi-n teamă: nu cumva ego-ul meu pervertit muşcă hulpav din minele meu mult mai bun şi mai sănătos decât el?