Pe vremea când, atât eu, cât şi finul meu, Alexandru, aveam patru gâlci externe fiecare, se-ntâmpla s-avem mult prea des şi necesităţi de oblojire a lor. Că amândoi ne proţăpiserăm sensibilităţile fix în gât. Oameni subţiri, ce să mai. Aşa că făceam clasic schimb de experienţă, în funcţie de stringentele nevoi care ne covârşeau simultan sau pe rând.
Mai încolo de-ntâmplarea asta, eu m-am hotărât să le ucid, aşa c-am căutat-o pe trăsnita şi extrem de profesionista prietenă a părinţilor mei, medic ORL-ist. Doamna asta nu dorise să mă opereze, în ciuda suferinţelor mele repetate – de două ori pe lună, iarna, şi o dată la treizeci de zile, vara –, momente-n care mă ghiftuiau cu penicilină, în faza preşcolară, şi cu eritromicină după aia, îmi făceau împachetări în cearşafuri ude, jumate apă, jumate spirt sau oţet, îmi dădeau cu sare grunjoasă-n gât sau îmi înfigeau chiar, s-a-ntâmplat, e drept, o singură dată, de ziua mea, cracii celei mai ascuţite furculiţe drept în amigdale. Mă rog, am avut o copilărie febrilă.
Doctoriţa m-a primit nemulţumită, cum îi e firea, şi mi-a zis că, dat fiind că era să crăp la 25 de ani dintr-o amigdalită, in extremis, mă va opera. M-a internat c-o zi înainte, să mă pregătească, m-a luat a doua dimineaţă direct din pat, m-a proptit pe un scaun şi, pentru că mă ştie de copil, dar nu garantez că nu face la fel cu toată lumea, mi-a şuierat în ochi: „Camelia, dacă mişti, rămâi fără cel puţin o coardă vocală.“ Acum, eu nu sunt, de firea mea, adepta extirpărilor extinse, iar spaima că s-ar putea ca minunata mea voce de judecătoare – de ce-o fi crezând lumea c-ar trebui s-arăt şi să glăsuiesc precum o privighetoare? – să se transforme-ntr-una de judecător m-a aproape paralizat.
Oricum voiam să fiu cuminte, însă n-am mai avut încotro pentru că mi-a legat mâinile de braţele scaunului şi mi-a-nfăşurat şi capul într-o chingă model Ev Mediu, zona de tortură. Pe urmă, a luat un fel de foarfecă prin care era trecut un fir metalic, oţel-arc, am înţeles, şi-a verificat-o. Funcţiona. Mi-a-nfipt o dată-n gât un ac imens de seringă enormă şi-apoi încă o dată. Mi-a explicat că eram anesteziată. Apoi, a luat chestia aia care semăna c-o foarfecă, mi-a-nfăşurat firul în jurul primei amigdale şi harşt! Prima decedase. Până să nu-mi vină mie să cred că-n secolul XXI gâlcile se smulg din posesor cu lasoul, a doua era, la rându-i, în drumul spre ulcele.
Mi-a zis că-s gata, aproape şi eram, c-o să mă doară cumplit în primele trei zile, dar asta e, mă prevenise doar, eu am vrut fără, că n-are ce să coasă-n gât, aşa c-o să şed cu alea două cratere până s-or vindeca, greu, pentru că, deh, mucoase umede, rituri de trecere. M-a scos din scaunul chinului şi m-a dus în salon. M-a forţat să mănânc la câteva ore după, rânjind sardonic: „Dracu’ să te pună să nu m-asculţi!“. Am fost mieluşea de rai de dinainte de cădere, a omului, am suportat mângâieri pe frunte, am plâns fără sughiţuri, am jelit fiecare înghiţit în sec, iar astea se-nteţesc de unde nici nu ştii în astfel de cazuri, am suportat mămăliga de consistenţa ayranului şi apa-n care fierseseră nişte cartofi, l-am ascultat şi pe bărbatu-meu, care-mi citea Aprilie spulberat, chit că era august, şi-am ieşit din spital, mai mult moartă, după trei zile. Durerile, chiar dacă s-au milostivit la un moment dat să scadă în intensitate, s-au ogoit simţitor după trei săptămâni, când, întoarsă la Bucureşti, am început o viaţă nou-nouţă. Dezgâlcită.
Dar înainte de toate astea, împărtăşeam cu Alexandru impresii de vindecături. Şi, aflându-mă într-o durere miezonoptică, l-am sunat să-l rog să-mi spuie un nume de orice. A zis: „Hexoral, Cami. Dar vezi, agonizând din cauza fiarei, să nu zici altfel la farmacie.“ Am zâmbit, era imposibil, doar eu am proprietatea termenilor. Sigur că nu eram în stare să mă duc eu, aşa că bărbatu-meu s-a descurcat de minune. Şi-am uitatără. Dar, peste câteva luni, venind eu de la birou, iaca alt moment în care am simţit fiorul pe şira spinării, iar în două ore aveam febră patruzeci. C-aşa rapidă am fost la chestia asta toată viaţa. Însă înainte de tulburarea termometrului, pe drum spre casă, convinsă fiind că n-am scăpare, m-am luat şi m-am dus singură să-mi iau spray de amorţit durerea.
Acu’, pe mine mă ştiu, în general, farmacistele din toate turele, asta pe o rază generoasă împrejurul locului în care şed. Aşa c-am intrat surâzând familiar-domestic, m-am ţinut c-o mână de tejgheaua modernă şi-am zis dintr-o arşiţă ce-ar fi meritat o etiologie măcar sentimentală, dacă nu chiar erotică: „Sexoral spray, vă rog!“.
ahhh, m-a chinuit o doctorita c-o flacara in nas ca sa nu mai cura sange, cine m-a pus sa-mi bag pietricele in nas?! nu era suf ca inghiteam nasturi? nu-i nimica, m-am dus cu jucariile vio sapt in spital, cand am iesit – am primit cadou alfabetul si cifrele din plastic. gres, le-am priceput muuult mai tarziu cu scrisu’ si cititu’. sa stii ca nu umblam noaptea pe holul spitalului!
Biiine ca nu am citit aceasta poveste la inceputul anului cand mi-au scos amigdalele! :-))
Claudiu,
Acum nu mai e ca acum 15 ani, să le scoţi cu lasoul.
La tine o fi fost floare la ureche.
Minunata scriere!
Mulţumesc.