Pe muchia lumii

Trăiești într-o comunitate mică, etnică, un sat. În sărăcie și, firește, în mare nesiguranță. Ai un copil de doi ani, pe care-l crești cu bunica. Părinți nu mai ai. Dormiți toate trei într-un pat.

Vrei să nu mai trebuiască să vinzi nenorocitul de televizor și amărâtul de telefon mobil, ca să ai un ban să te… vinzi. Pentru că tu vrei să scapi de-acolo, din satul tău, din sărăcia aia. Dar școală n-ai făcut, o meserie nu știi, cum ai putea scăpa? Măritându-te cu un străin. „Vreau un bărbat care să facă și el ceva prin casă, nu să lase tot pe mine. Un francez.“ Și-aici deja nu mai ești doar tu, suntem cam noi toate, cocoșate de răspunderile unei case, cu copii cu tot.

„Singură la nunta mea“ se numește filmul Martei Bergman, coproducător Ada Solomon, în care rolul principal, al Pamelei, este al Alinei Șerban, o actriță despre care auzisem, dar pe care n-o văzusem niciodată. Foarte bună.

E un film cu muchii, cu vieți pe muchie, a Pamelei e frapantă, însă, de fapt, așa sunt ale tuturor. Pentru că așa e și-n viață: și-ale noastre tot pe muchie sunt, chit că știm, chit că nu. Belgianul Tom Vermeir face, la rândul lui, un rol extraordinar, un contrapunct necesar și extrem de bine dozat. Minunată, în rolul bunicii, este Viorica Tudor, pe care noi o știm în calitate de cântăreață, alături de Taraful de la Clejani.

Filmul Martei Bergman aduce la un loc lumi care se pot întâlni accidental, dar nu întrepătrunde. Strigătul uneia dintre ele mă bântuie de când am văzut filmul. În capătul unui drum înzăpezit, Pamela, care-o ține în brațe pe fetița ei, strigă disperată după un om care-ar putea avea grijă de ea câteva ore, cât se duce Pamela până la oraș, la agenția matrimonială: „Marianeee, haoarde (vino-ncoa)!“ Urletul ăla nu te mai părăsește decând îl auzi prima oară și, iată, în cazul meu, la o săptămână după ce ai văzut filmul. Îți intră-n sânge, ca acele de gheață, și te tot gândești de câte ori ai fi vrut și tu să strigi după un om, dar n-ai îndrăznit, sau ai strigat, dar în pustiu sau în zăpadă, că e tot aia.

Și lumea de la oraș e prea mult pentru Pamela, v-am zis că Alina Șerban joacă minunat, așa-i?, darămite orașul belgian în care ajunge să trăiască într-un apartament din care privește lumea ca un peștișor exotic dintr-un acvariu. Lumea ei, care trăiește în ea oriunde s-ar duce, o face imposibil de adaptat în orice altă parte.

Nu vă mai spun, nu vreau să vă povestesc filmul. Mergeți. Aș putea conchide că-i povestea unei fete rome care face sacrificii îngrozitoare ca să forțeze granițele lumii ei, dar nu-i așa, filmul ăsta e despre muchiile noastre, ale fiecăruia dintre noi, căci și noi tot umblăm după mai bine, încercând să ne despărțim de noi, să ne amputăm, să fim altcineva, ca să ne accepte ceilalți, ca să ne primească și ca să ne iubească.