Și ce dacă? Nu poate dragostea cât poate omul. Iar cât poate societatea omul nu știe până nu e pielea lui în dinții ei. Fiindcă mentalitatea ce caracterizează societatea nu te atacă doar din exterior, ca un animal sălbatic scăpat de la zoo, ci mai ales din interior, pentru că tu, respirând-o zi de zi, ani de-a rândul, o ai deja în plămânii sufletului și ai minții, te faci una cu ea, ba te faci chiar ea.
Se iau doi oameni din medii diferite, pot spune și opuse, și se aduc împreună. Nu chiar din întâmplare fiindcă primul A, adică Adi, decide să-și documenteze doctoratul despre manele chiar în Ferentari, așa că se mută acolo împreună cu Vasi, prietenul lui, un traducător. Sunt priviți cu suspiciune de vecini, de trecători, de toată lumea. Sunt străinii și nu știi niciodată ce e-n capul lor. Cel mai probabil, vor să câștige niște bani de pe urma ta, scriind tot felul de prostii.
Iar suspiciunea în Ferentari nu e o privire pe sub gene, nu e un întors de spate, nu e o grimasă dezaprobatoare. În Ferentari, suspiciunea e amenințare cu bătaia sau chiar cu moartea. Da, numai pentru că ai îndrăznit să calci în acel loc. Ca să ai voie să exiști acolo, ca să arăți că ești bine intenționat, dai o bere, apoi mai dai o bere. Și-atunci oamenii, unii dintre ei, vorbesc cu tine, se așază la masa ta.
Sunt oameni care se povestesc așa cum ai vărsa o găleată cu apă pe asfaltul încins și care așteaptă de la tine același lucru. Însă ce ai tu de spus despre tine e atât de bizar pentru ei, o altă galaxie, atât de fără rost, încât te lasă să taci și se povestesc ei mai departe, că ei au ce spune, au vieți pe care le-au trăit mai mult la închisoare decât în libertate. Or, asta chiar înseamnă să trăiești, nu să documentezi doctorate în cartiere rău famate.
Așa începe relația dintre primul A, Adi, cu cel de-al doilea A, Alberto, un ferentarian sadea, care-l ajută pe Adi să ajungă la un celebru cântăreț de manele, un om respectat, o vedetă, îmbrăcat în costum, cu ceas de aur la mână, care-i spune lui Adi: „Și de ce nu te-ai îmbrăcat mai ca lumea, ca să te respect și eu?“.
Alberto îl introduce pe Adi în viața Ferentariului, și cum s-ar putea întâmpla asta în afara unei partide în trei, cu o prostituată? Numai că lui Adi i se par prea scumpe serviciile – fiindcă el trebuie să plătească, normal, așa cum el trebuie să plătească orice, normal –, așa că cei doi se îmbată și rezolvă chestiunea între ei, gratis. Gratis de data asta, pentru că Alberto are mereu nevoie de bani: să joace la păcănele, să-și facă actele de identitate – banii pentru ele tot la păcănele ajung, însă treaba asta aduce și cea mai frumoasă imagine din film, privirea de copil drăgălaș care tocmai a făcut o boacănă –, bani să-și cumpere un alt telefon mobil. Iar Adi nu prea are bani și se trezește și că-l părăsește colegul de apartament, șocat de povestea de dragoste absolut neașteptată la un doctorand în antropologie proaspăt părăsit de iubită, iar Alberto, deși promite c-o să fumeze mai puțin, nu știe cum să trăiască fără să-l întrețină cineva, chiar dacă, oftând din rărunchi, ia în calcul la un moment dat să se ducă la muncă.
A și A se iubesc nepremeditat. A și A nu sunt pregătiți pentru dragostea care-a dat peste ei. Nici A, nici A nu și-a dorit așa ceva. Și niciunul dintre ei nu știe ce să facă. Dar niciunul dintre ei nu e pregătit pentru vreo formă de relație: nici fiecare cu o femeie, nici cu o pisică, nici cu sine însuși. A și A sunt două răni mergătoare peste care a venit un tăvălug căruia nu-i pot face față. Și nici nu-i fac. Fiecare dintre ei trăiește mic, mărunt, apăsat și apăsător, disperat și disperant, fiecare dintre ei se neiubește enorm. Și dragostea asta a lor îi urmărește cât îi urmărește, într-o tigaie, într-o cană, într-o pungă de semințe, într-un măturat, dar la un moment dat se satură și-i lasă-n plata vieții, adică acolo unde i-a găsit.
Adi Schiop, cel care a scris cartea după care e făcut filmul, Adi a scris și scenariul și interpretează și unul dintre rolurile principale, pune atâta neplăcere în orice clipire a personajului său, are atâta durere în vârfurile degetelor, că-ți vine să intri în pânza ecranului și să-l legeni, să-l odihnești, să uite, să se uite. Vasile Pavel Digudai, celălalt personaj principal, e un amestec înduioșător de tandrețe, jale, candoare și crimă. Niciunul dintre ei nu este actor cu școală, fiecare e la primul rol. Amândoi sunt fascinanți. Nici nu știu cum ar fi unul fără altul, dar mi-ar plăcea să văd cândva. Regizoarea Ivana Mladenovici, aflată și ea la debut, a creat un personaj principal din două personaje. „Soldații. O poveste din Ferentari“ e un film puternic. Și duios. Și zdrobitor. Și ridicător. Film viu.
Foto: Hi Film Productions
