Unele personaje din tragediile grecești fac prea mult, pot prea mult, nici nu știi unde să le-ncadrezi, că așa e omul, dacă nu încadrează, nu se simte el bine. Ce să faci cu un personaj neîncadrabil? Îl lași acolo la el, la taica Euripide, sau, dacă te cheamă Andrei Măjeri, îl treci prin Seneca și Corneille, dar numai un pic, doar îl stropești nițel, îl tăvălești o țâră, și-l aduci încoace, în zilele noastre, că ai treabă cu el, adică avem treabă.
Am obiceiul să mă duc la teatru, chiar dacă citesc recenzii despre spectacol înainte, ca o tablă nouă de clasă. N-am zis tabula rasa, că are strict conotație peiorativă. Mă duc fără să fiu influențată de ce-am citit sau de ce mi s-a spus. Am și eu capul meu, sufletul meu, corpul meu, mă descurc eu cu ele la orice spectacol.
Uneori, intru mai greu în rolul meu, că am și eu un rol în fiecare, sunt spectator, nu scaun gol. Acum, mă dusesem nițel obosită și cam tot pe-atât agitată, cu o prietenă de vârsta mea și cu o gașcă de foarte tineri. Însă, de cum a început, s-a întâmplat ceva: brusc, m-am liniștit, de parcă mi-ar fi făcut cineva un descântec.
Și de-acolo, mi-am făcut treaba mea, mi-am văzut de rolul meu, de spectator, care n-a fost ușor, dar ce e ușor la Măjeri și de ce-ar trebui să fie ceva ușor?, am curs cu cele șase personaje, în ele, au curs și ele-n mine, iar la final, deși stoarsă ca o lămâie, nu mai voiam să se termine. Când am ieșit din sală, am întrebat dacă e cineva din familia regizorului acolo, că pe el n-am îndrăznit să-l deranjez. Erau părinții. M-am dus și i-am felicitat. Câtă bucurie și câtă mândrie poate simți un părinte atunci când copilul lui are o asemenea realizare! Mi-ar fi dat și lacrimile, dar l-am văzut pe Andrei și m-am abținut. Cum ar fi să vină toți spectatorii și să-și verse emoțiile pe tine? Om ești și tu.
Dar l-am întrebat despre spectacolul Medea’s Boys câteva zile mai târziu:
După zece spectacole regizate, am încercat prin MEDEA’S BOYS să trec într-o nouă etapă de creație, mai aproape de propriile obsesii, mai conectată la cele mai intime căutări artistice.
Am îndrăznit să lucrăm devised, ca într-un permanent laborator în care totul se compune la lucru, metodă în care ești pe muchie de cuțit, co-creativitatea fiind la conducere. M-a panicat la maximum acest lucru, fiind obișnuit să-mi pregătesc lucrurile din timp.
La un moment dat, mi se părea, din pricina acestui mod de lucru, cel mai impersonal spectacol la care am lucrat. La premieră, am realizat că m-a păcălit și că este extrem de drag inimii mele și cu siguranță cel mai intim spectacol. Datorez totul extraordinarei echipe (cei 6 minunați actori, dramaturgului, coregrafului, sound-designer-ului, asistenților mei, scenografei, minunaților tehnicieni și producătorului).
Provocarea pe care au lansat-o abordarea fenomenului tragic și contemporaneizarea sa, care la noi lipsește cu desăvârșire, m-au făcut să vreau să continui cu alte adaptări după texte antice grecești.
În permanență găsesc corespondențe ale tragediei antice în contemporaneitate. Cred că remixurile după tragedii trebuie aduse pe scenă într-un teatru la persoana întâi… plural. Antigona, Electra, Oedip și alți eroi tragici sunt atât de aproape de noi pentru că tragedia s-a născut în familie.
Montarea lui Andrei Măjeri este, de fapt, o demontare a legendei argonauților și-a lânii de aur. Într-un bar modern de pe-o insulă grecească, șase bărbați se întâlnesc pentru a sărbători experiența crucială a vieții lor: călătoria pe nava Argo. Eduard Trifa (din când în când, Medeea), Alex Chindriș, Alex Mirea, Alexandru Ion, Florin Aioane și Vlad Ionuț Popescu întruchipează personajele ce rememorează întâmplările fabuloase care au săpat în fiecare și l-au transformat definitiv pe fiecare.
Adaptarea textului tragediei antice la contemporaneitatea zilei de azi, nu doar a acestui deceniu, face din acest spectacol unul atât de actual, încât nu ai nevoie nici de filtre, nici de lentile speciale și nici de prealabila studiere a textului antic pentru a trăi, nu doar a accepta și înțelege, împreună cu personajele întoarcerea în istorie și-n memorie, târâișul șarpelui și pasul gândacului, sfâșierea și levitarea, bucuria simplă și durerea vie. Ce știe însă farmazonul de Andrei Măjeri și știu și extraordinarii actori tineri este să te facă să metabolizezi spectacolul în timp ce-l mesteci și-l respiri și să te trimită acasă cu pofta de-a (re)citi textul lui Euripide. O să mă mai duc să văd Medea’s Boys la Apollo 111, și sigur nu doar o dată. Ca să scap de sevrajul în care trăiesc din a doua zi de după ce-am văzut reprezentația. Mi-e prea dor de Medeea cea barbară și de fermecații ei. Dar, poate, cel mai mult de cum am fost și eu Medeea, odată cu ei.
Foto: Alina Ușurelu
