Oamenii sunt palimpseste. Toți. Când sunt copii, adulții scriu pe ei, poate și alți copii, lumea toată scrie pe omul mic, după știința, bunătatea, răutatea și puterile ei, scrisul se șterge în timp, se adaugă scris nou, dar urmele celui vechi rămân acolo pentru totdeauna. Sunt indelebile. Numai că scrisul pe om nu e cu cerneală, nu cu litere. Și poate de-aia e scrisul pe care-l învățăm cel mai greu și cel mai târziu. Și-apoi, după târziul și greul ăla, învățăm să-l traducem, iar asta este și mai anevoie. Știu, sună a nevoie. Pentru că și este. Cine i se sustrage se pierde.
Tinerii din filmul „Un pas în urma serafimilor“ învață într-un seminar teologic. Ar fi trebuit să-nvețe. De fapt, ei se chinuie să-și păstreze motivațiile pentru care au ajuns acolo. Unii. Alții, să-nțeleagă de ce au ajuns acolo. Tuturor li se arată cel mai rău lucru care i se poate arăta unui copil, anume că el nu-nseamnă nimic, că el nu contează. Până la urmă, pot spune că ei primesc o lecție grea și nenecesară: lecția destructurării. Iar lecția asta atacă omul în mijlocul inimii lui, acolo unde stă credința. Credința în sine, în ceilalți oameni, în Dumnezeu. Exact în ordinea asta.
Mi-a plăcut cum a „rezolvat“ regizorul Daniel Sandu chestiunea credinței în filmul ăsta. Odată spulberată credința în tine și în ceilalți, credința în Dumnezeu se află într-un permanent tangaj. Lucrurile se succed într-un iureș care îl malaxează pe omul tânăr într-un asemenea hal, încât el ajunge să lupte pentru a rezista în mințile și-n sufletul lui, nici măcar nu se mai gândește la Dumnezeu. Alergătura îl sleiește pe om de sine. Serafimul sare garduri ca să respire puțin și apoi le sare iar, la-ntoarcere, ca să nu fie exclus din grup. Unora le iese, altora, nu. Unii ajung la excese în timpul săriturilor ăstora repetate, se pierd de ei, de ceilalți, alții învață să lupte nesărind vreodată un gard fizic, dar luându-și curajul din exemplul zburătorilor.
Să-i obligi pe tinerii de paisprezece ani la delațiune e echivalent cu a-i rupe în bucăți. Unii vor suferi, se vor închide în ei, vor strânge din dinți și se vor considera fără speranță. Alții vor lupta și vor fi aruncați din sistem, iar alții vor recurge la complexe metode detectivistice pentru a demonstra mârșăvia și a-i salva pe toți, nu doar pe ei.
În timpul ăsta, băieții trăiesc, fac tot ce pot să descopere lumea și să se descopere. Fac prostii pentru că sunt oprimați, iar, când scapă, se-aruncă în excese. Se opun tăierii și fug când pot și cum pot. Dar fug. Serafimii sar garduri ca marii atleți ai lumii. Pentru că ei chiar sunt cei mai mari atleți ai lumii.
Filmul ăsta ne zguduie pe toți fiindcă toți am fost copii, iar unii suntem părinți, profesori. Fiindcă pe noi sunt urmele scrisului alor noștri și ale celor care vreodată ne-au durut, iar pe copiii noștri, fie că suntem părinți sau profesori, se văd urmele scrisului nostru. E un film pe care l-aș pune să ruleze pe panouri mari, în toate orașele țării, și neapărat în toate școlile. Ca să-i vedem pe copii, ca să ne vedem în copii.
