Îmi dădusem întâlnire cu ea la Cercul Militar. Îi spusesem că a venit iarna prea din toamnă şi că mă duc să-mi iau cizme. Era octombrie 2005 şi mi-era foarte frig. Doamna mi-a spus c-o să vină cu fetiţa ei, de 16 ani, care are autism.
Nu ştiam mare lucru despre asta, doamna a ţinut să-mi spună că fetiţei nu-i plac deloc interacţiunile cu oamenii, fie ei apropiaţi, fie străini. Şi să n-o ating.
Ne-am întâlnit în faţa scărilor lungi şi multe, am îmbrăţişat-o pe mamă, am salutat-o pe fiică. A dat din cap şi ni s-a alăturat. Îi adusesem mamei o revistă, i-am arătat unde-i textul pe care l-am scris despre expoziţia ei, i-am dat-o. A pus-o-n geantă.
Am dat să plec, spunându-le că mă duc să-mi cumpăr cizmele. Fetiţa m-a prins de mână, fără nicio vorbă. Am întrebat-o dacă vrea să meargă la „cizmăreală“ şi-a dat din cap a „da”.
Ne-am făcut formaţie de trei, am traversat, magazinul era aproape, am intrat. M-am apucat să probez. Asta-i la mine treabă serioasă. Mă rog, nu cred că doar la mine, ci la orice femeie care poartă 41 la picior.
Fetiţa era foarte atentă, a văzut la un moment dat că am fruntea umezită şi m-a şters cu degetele răsfirate, aşa, o mângâiere ușoară, de fulg. Stătea lângă mine, în picioare, şi urmărea toată fierberea mea căutătoare. Mama ei se uita prin magazin.
Am găsit şi unele care mi s-au potrivit întru totul. Şi picioarelor, şi ochilor, şi umerilor. Că doar încălţămintea nu-i doar pentru sudicele noastre. Le-am plătit, mi le-au pus în cutie şi-am ieşit.
Afară, m-a luat iar de mână, fără să se lipească de mine. Mă ţinea ca pe o jucărie şi mi-a plăcut asta. A fost singura dată în viaţă.
La semafor, era momentul să ne despărţim. M-am uitat în ochii copilei: „Mi-a plăcut cum m-ai păzit tu la magazin de propriii mei nervi. Îţi mulţumesc pentru că m-ai şters pe frunte. Acum, trebuie să plec. Am şi eu acasă o fetiţă, dar e mult mai mică. Mă duc să-i dau să mănânce şi s-o duc la culcare. Nu ştie singură.”
Încet şi foarte delicat, mâna ei s-a desprins de mâna mea. Am îmbrăţişat-o pe mamă şi am salutat-o pe fiică. Însă ea a venit şi m-a-mbrăţişat într-un fel nou, peste mâini şi peste mijloc. Nimeni nu m-a mai cuprins aşa ecuatorial nici până atunci şi nici de-atunci.
Copiii au tendinţa să se ataşeze de cine le oferă siguranţă şi nu-i ignoră doar pentru că sunt nişte “oameni în miniatură”.