Adevărul meu + adevărul tău = realitatea noastră

Poate c-ar trebui să ne-nvețe cineva, de mici, că atunci când alegi un om, să trăiești cu el, alegi, de fapt, o fabrică vie care produce propriile adevăruri și propriile minciuni. Așa cum și tu le produci pe ale tale. Până la capăt. Iar asta nu se-ntâmplă doar în parteneriatele sentimentale, ci în toate formele de alăturare cel puțin contigue dintre oameni. Și, paradoxal și fatidic în același timp, adevărurile fiecăruia dintre noi nu alcătuiesc realitatea în care trăim. Realitatea e o tipă nițel cam detașată de noi, de felul ei, nu chiar independentă, nu de tot, o influențăm toți de-a lungul vieților noastre și deseori și după morțile noastre, dar, nu știu cum, nu o naștem, nu o creștem și n-o-ngropăm noi. Și, neapărat, n-o iubim. Asta e sigur. Nici n-am putea pentru că minciunile noastre acoperă sau desființează adevărurile noastre, iar ea, doamna realitate, e atât de schimbătoare, uneori de la secundă la secundă, încât efectiv n-o putem cuprinde nici cu mintea, nici cu sufletul. Nici cu trupul, deși măcar atât ar fi relativ mulțumitor, însă și trupul nostru e tulburat de adevărurile și de minciunile noastre. Și de adevărurile și minciunile celorlalți. Nici mintea și sufletul nu-s ferite de astea. Ale celorlalți. Și-n oceanul ăsta de adevăruri și minciuni proprii și străine ce mai este realitatea? Ceva care mult prea des ne depășește și nu-nțelegem de ce. Nu ne place de ea și nu ne descurcăm cu ea decât atunci când suntem îndrăgostiți. Este enorm însă, sper că doamna-i mulțumită.

„Somnambulism“ se numește spectacolul pe care l-am văzut la Teatrul Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, după un text al Iaroslavei Pulinovici, tradus de Bogdan Budeș (omul ăsta traduce excepțional, mergeți să vedeți „Vestul singuratic“, un spectacol realizat după un text tradus tot de el, spectacol după care toată familia mea a preluat câteva expresii savuroase pe care le folosim de-atunci zilnic). Mai văzusem în regia lui Alexandru Mâzgăreanu „Omul care mânca lumea“, la Teatrul de Artă, și mi-a plăcut mult. Am mers așadar pe încrederea dată de precedent. Și încrederea mi s-a confirmat, regizorul are o forță care-mi este exact pe inimă, iar inima mea e de origine vulcanică. Spectacolul este unul foarte puternic, care te ține-n priză tot timpul, de uiți cine ești, chiar dacă nu vrei să fii niciunul dintre personaje. Ești și tu acolo, în scenă, cu adevărurile și minciunile tale, cu durerile și cu bucuriile care s-au născut și, uite!, se nasc la fiecare respirație din adevărurile și din minciunile tale și, Doamne, cu ce viteză și ce poftă de-nmulțire!, din impresiile tale, care nu sunt nici adevărurile, nici minciunile tale, sunt însă copiii născuți din întâlnirea asta continuă a lor, din conviețuirea asta atât de umană.

Distribuția excelentă face din spectacol un iureș în care, n-ai încotro, te prinzi. Pentru că te prinde. Ion Grosu – un actor basarabean foarte bun, nu-l știam, cu mare bucurie l-am descoperit – este ca o stihie a naturii, iar accentul lui dă un plus de autenticitate personajului Slavka, un rus. Pentru că actorul știe cum să-și folosească acest atu, cum să-l dozeze, când să-l exacerbeze, când să-l diminueze. Pe ceilalți actori îi știam – Crenguța Hariton, Sorin Cociș, Diana Roman, Karl Baker –, fiecare dintre ei a fost bucățica potrivită din nucleul perfect. Personajul adolescent Maksim – Iulian Mihai Cristea – este unul foarte bine jucat de foarte tânărul, adolescentul, actor căruia tatăl, Slavka, alege să-i spună în față, crud, niște adevăruri ca niște topoare.

Pentru că Slavka, înnebunit și destructurat de propria durere și de cea pe care le-a provocat-o celorlalți, crede că lovindu-i pe ei cu adevărurile sale despre sine și cu adevărurile sale despre ei va pune început bun, ba, mai mult, adică mai grav, va schimba lumea. Slavka se crede un demiurg deținător al adevărurilor tuturor și nu face altceva decât, în disperarea suferinței lui autodistrugătoare, să-i atace animalic pe toți ceilalți. Iar ei, toți, îl iartă pentru adevărurile lui cu care i-a rănit și când nu le-au știut, și acum, când le află, și nu vor decât, fiecare cum știe, cum poate, cu zdrențele adevărurilor și minciunilor lor de oameni, să-i aline lui Slavka suferința, să nu-l lase să-i piardă, să se piardă. Și fiecare își pune adevărul personal lângă al celuilalt, niște adevăruri în formă de mâini, cu degete fragile, printre care mai scapă și minciuni, lașități, angoase, pentru ca acela pe care ei îl iubesc sau de care doar le pasă să rămână viu, nu neapărat cu ei, dar viu, chiar dacă nevătămat nu se poate, căci viu și nevătămat nu este cu putință în realitate. Și nici în adevăr.