Sunt un copil cu ziduri de incintă. Am contraforţi şi turnuri. Am şanţ de apărare şi o platformă uriaşă, cu lanţuri. O ţin mereu ridicată. Nu s-a inventat berbecele pentru fortăreaţa mea. Nu-mi pieptăn părul în curtea castelului, însă mă trezesc în fiecare dimineaţă şi ascult privighetoarea. Nu sunt singura. Nu sunt singură. Nu mestec fleici crude, deşi numai alea-mi plac. Sunt cuminte şi refuz să mestec. Mă gândesc.
Să-ţi spun la ce m-am gândit azi. La asta: nu arunci cu oamenii înapoi în ei înşişi după ce ţi s-au dat. Ei nu ştiu întotdeauna asta, însă mereu lasă urme de carne pe drumul pe care au venit la tine, fie că el e mers ori săpat. Nu mai sunt niciodată aceiaşi oamenii ăştia şi nu-şi mai pot aduna zdrenţele cărnii pe drumul de întoarcere. Deci uite poruncă nouă: să nu arunci cu oameni! Iar pentru asta trebuie să-ţi înveţi mâna să-şi rabde pumnul. Deschis, de bună seamă.
Nu ţâşneşti niciodată pentru că aşa eşti, ăsta e cel mai fals cântec de leagăn şi, crede-mă, mi l-am tot îngânat, ştiu ce spun. Ţâşneşti fiindcă nu ai curajul unei alte forme de agregare. Nu ştii să te aşezi în tine şi să te decantezi. De-aia te faci rachetă de-ndată ce ţi se pare. Orice. Alergi doar pentru că nu ştii ce să faci. Nu e plăcut, dar e adevărat: fuga nu limpezeşte. Nu. Încearcă să te muţi. Eu am făcut asta azi şi-a fost prima dată.
Azi m-am mutat din mine în altcineva. Şi-am înţeles cum a făcut, de ce a vrut aşa şi ce-a-nsemnat ce-a vrut. Şi m-am întors pe şine. Sigur, îmi tremurau genunchii, respiram greu şi-aveam mâinile moi. Dar când a venit peste mine gândul celui mai preţios bun neconcret al omului speriat de sine, perspectiva, am fost salvată. Altfel, aş fi scos tomahawkul. De fapt, îl ţineam în mână. Dar l-am scăpat pe jos. Şi nici nu l-am privit când mi-a înţepat călcâiul. Astea sunt deja lucruri de pe jos.
Dansul ăsta al perspectivei e cel mai frumos de pe faţa lumii. Din el ne naştem, cu el trăim, îl bem şi-l mâncăm şi habar nu avem că ne ţine vii. A fost nevoie de declicul unei clipe, de două talgere şi-un cap de balanţă pentru ca furia fugii să se mute în bucuria aflării. O să-mi spui că nu ţi-am spus nimic, iar eu o să-ţi răspund că ai dreptate.
Nu ţi-am spus nimic concret. N-avea rost, să ştii. Sunt sigură c-ai înţeles tot restul. Dar am o rugăminte: atunci când te ridici din tine în lava alergării fără ţintă, fă pasul mic întâi, pe primul, şi altul următor în bună apropiere şi vezi dacă nu ţi-ar plăcea mai degrabă să dansezi. Măcar două minute. Să ştii că dansul e mai bun decât morcovii cruzi. Mult mai eficient. Nu, nu îmbunătăţeşte vederea. O înlocuieşte. Cu ritmul. N-are rost să numeri paşii. N-are rost să numeri.







Dacami permiteti, morcovii is mai buni ca dansu , penca au multe vitamine Ce. Alminterea nu iar consuma epurii…
Ai să-mi faci bucurie şi-ai să vii când lansez cartea?
Nora, nică n-am priceput. Ia-o mai denotativ, că n-am termenat cafeaua.
Lansarea mi se pare un soi de nuntă.
Numai că una veselă. :)))))
Să-mi spui ce pretenții de ținută ai.
Da, da, acu’ pricepui! O nuntă veselă. :)))
Ţinută boho-chic.
Așa am înțeles și eu. Că nu-i vină a cuiva, doar perspectiva-i alta. Și nu te rabdă sufletul să-l arunci dacă il ai prin vene. Îl porți în ungherul sufletului oricum. Că nu mai e parte din prezentul tău, că-i departe de ce a fost al vostru, înseamnă că atât era nevoia de timp și spațiu comun.
Aşe, Monică.
Miam cuparat o sepcuta, o cipilica din aia, dela chineji… 10 lei.
Dak no merje iconomia, chiar co sa egsportam privighetori…
Ana, morcovii pot fi cruzi, dar sa vezi tu când crema de zahar ars se arde de tot! Abia astept sa fac o crema de zahar ars cu sare de mare. Stiu ca tu stii o gramada de retete, asa ca poate ne gândim la una buna.
Zahăr, eu le inventez pe loc, deşi am peste o sută şi scrise.
Sunt sigura. Si eu sunt foarte inventiva, dar si uitasem de la atata dulceata.
Atâta care dulceaţă? Unde?