Te iubesc, minunată mizerie!

De fapt, încă nu iubim mizeria, dar, poate într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom iubi.

Cerşetorul insistent, nesimţitul, abuzatorul verbal, cel care vrea să fie numai el deştept, cel care îţi ia toată mâna dacă îi dai un deget, prostituata, escrocul, coruptul cu guler alb, şpăgarul mărunt. Ei sunt mizeria. Oarecum parte din noi, căci fiecare avem şi un mic corupt, un mic laş şi un abuzator, o prostituată, un tâlhar. Poate la un mod subtil, foarte fin, dar avem. Şi atunci lumea, „întâmplarea”, încercarea, sincronicitatea sau cum vrei să o numeşti, în funcţie de sistemul de gândire în care trăieşti, vine şi îţi aruncă în faţă lucrul care te deranjează. Te irită, te scârbeşte, te înfricoşează.

Copilul cu mucii curgând, murdar şi obraznic, care se ţine scai de tine prin toată parcarea, să îi dai, să îi mai dai, să îi tot dai. Sub pojghiţa de dreptate pe care pare că o ai să te enervezi, să-ţi vină să-i arzi una sau să îl ignori, mesajul este deopotrivă o întrebare şi o invitaţie:

„Ce simţi, ce simţi acum? Ţi-e silă, ţi-e teamă că nu mai scapi de mine? Simţi dragoste? Mă refuzi cu compasiune că nu poţi să mă ajuţi mai mult sau vrei să nu mă mai vezi în ochi?”.

Frici infantile izvorăsc din psihicul inconştient atunci când te întâlneşti cu ei, cu reprezentanţii mizeriei. Vrei să îi înlături, chiar făcând fapte bune septice, care împacă conştiinţa şi apoi să dispară.

Ajuţi o dată, de două ori, dar să se ducă la muncă. Poate aşa e, poate nu, poate are o situaţie despre care nu ştii. Problema e starea, ce simţi când îl refuzi, când te retragi? Compasiv, căci chiar nu poţi mai mult sau furios sau înfricoşat?

Un 50 de bani când eşti în toane bune, un leu în cutia milei şi apoi să nu-i mai vezi. Să dispară toată mizeria, să fie toţi în regulă şi curaţi, o societate cu oameni care se respectă, care nu deranjează. Dacă respecţi, să fii respectat. Dacă eşti bun, să primeşti bine.

Societatea modernă a inventat metode să te aperi de mizeria lumii: pui bani într-un cont şi gata. Se ocupă alţii. Nu speli tu rănile, nu atingi puroiul, nu te întâlneşti cu putoarea din canal. Să te scutească. Să nu te atingă, că chemi poliţia. Să te respecte sau să dispară undeva. Oriunde.

Dar Hristos a arătat altceva. A îmbrăţişat mizeria, mizerul, dincolo de care el vedea divinul. Vedea posibilul sfânt în fiecare tâlhar sau lepros, vedea posibilul Pavel în fiecare Saul agresiv şi abuzator. Hristos a arătat că numai trăind îmbrăţişând interior mizeria, iertând-o, primind-o, iubind-o, ea se poate vindeca, mântuindu-te şi pe tine.

Hristos nu s-a închis într-un castel, nu a făcut acolo minunea cu înmulţirea peştilor şi pâinilor şi nu şi-a trimis discipolii să le împartă săracilor de dincolo de ziduri. A stat la masă cu ei. I-a tratat omeneşte. Nu s-a temut, nu s-a scârbit. A intrat în mizerie ca prova navei în val.

Noroiul şi lutul, balega şi paiele devin aur, dacă ştii cum să le priveşti. Devin chirpici, iesle şi adăpost, în care se naşte iarăşi Hristos.