De ce ne vor neștiutori, săraci și bolnavi

Ca să nu înțelegem și să nu putem, normal. Ca să ne manipuleze eficient, firește. Știm toate astea, îmi veți spune. Știu că le știți, vă răspund. Totuși, nu e destul că le știm, așa-i? E necesar, dar nu și suficient.

Zicem că nu știu copiii și nici nu vor să știe, că sistemul de învățământ e de vină. Da, este, e dezastruos, dar hai să fim onești: copiii care sunt acum în școli au părinți care nu știu și nici nu vor să știe, care au fost la școală doar ca să nu spună că n-au trecut pe-acolo. Te văd, cititorule, cum te revolți din cauza persoanei întâi a pluralului meu fiindcă nu te recunoști în ce spun și nu-ți recunoști nici copilul. Dar știi și tu, cum știu și eu, că majoritatea este exact cum îți spun aici. Dacă n-ar fi, n-am fi ajuns unde-am ajuns ca societate. Asta e dovada peremptorie. Așa că îngăduie-mi, te rog, pluralul majorității.

Suntem neștiutori pentru că nu dăm doi bani pe educație, nici măcar pe aia pe care ne-o oferă sistemul. Copiii noștri nici atât nu dau. Nu ne interesează, nu înțelegem. Nu știm și habar nu avem că nu știm. Cu cât știm mai puțin, cu atât suntem mai agresivi, mai siguri că generăm adevăruri absolute pe bandă rulantă, mai convinși că toți ceilalți sunt proști. Agresivitatea e o molimă care a cuprins toată societatea noastră. Nu ne interesează istoria, nici veche, nici modernă, nici recentă. Minunat, nu suntem capabili să facem conexiuni, că nu avem ce la ce conecta. Nu ne interesează politica. Foarte bine, nu pricepem cum suntem duși de nas. La ce ne trebuie logica? Dă-o naibii! Fabulos, nu înțelegem ce e aia o premisă, n-o putem identifica, nu avem cum să anticipăm o concluzie, oricât de simplă ar fi.

Suntem săraci, mult mai săraci decât am fi dispuși să recunoaștem public. Ne autohărțuim nervii, puterile, viețile, ca să putem plăti niște facturi și să punem ceva pe masă. Asta e foarte util pentru cei care ne conduc, la fel de util cum este și că suntem neștiutori. Dacă luptăm pentru supraviețuire, nu mai avem energie pentru altă luptă. Nici interes nu mai avem, nemaiavând putere. Și ne e foarte frică să nu rămânem și fără pâinea aia veche de trei zile, cu miez mucegăit. Or, frica înseamnă supunere.

Foto: Costică Acsinte

Suntem săraci și mai vine și iarna. Frigul și sărăcia sunt un cuplu disfuncțional, dar indestructibil. Nu-mi amintiți de iarna trecută, că v-amintesc eu de vara asta în care am văzut doar o mână de oameni nemulțumiți în stradă și mii pe feisbuc. Suntem săraci și ne-ngrozim de faptul c-am putea ajunge și mai săraci, toate se scumpesc. Groaza săracului e mană cerească pentru conducători.

Suntem bolnavi, ne rugăm la Dumnezeu să nu care cumva s-ajungem prin spitale, ca să nu ieșim de-acolo cu picioarele-nainte. Omul bolnav nu mai ia seama la politică, el caută să facă tot ce poate să se facă bine. E cu totul în suferința lui, nu mai are cum să fie activ social, civic. Și să nu uităm că foarte mulți, cei mai mulți, sunt neștiutori, săraci și bolnavi. O senzațională masă de manevră. Tocmai astea trei conjugate fac ca acești oameni să fie dintre cei care votează. Sunt ușor de manipulat, speră că le va fi mai bine, doar speranța le-a rămas. Iau și traista aia cu ulei, zahăr și făină, nu e puțin lucru, mai ales dacă sunt multe guri în casă.

Suntem indiferenți. Hei, asta n-ai zis în titlu! N-am zis pentru că indiferența tot boală este, chiar dacă nu o trăiești cu corpul, nu la început. Consecințele ei ajung și în corp la un moment dat. Indiferenții nu votează pentru că nu le pasă. Ei cred că sunt deasupra, că nu-i vor atinge problemele societății. Evident, se înșală, iar asta o să-i usture cândva și-o să ne usture pe toți. Nu suntem nevinovați pentru că există indiferenți într-un procent atât de mare în România. Ei sunt mulți pentru că la noi nu e dezvoltat spiritul comunitar, pentru că fiecare e pentru el, pentru că nu-i pasă de-adevăratelea de cel de lângă el. De-aia am ajuns să fim uimiți în fața gesturilor firești, de omenie, să le considerăm extraordinare, pentru că ne-am dezobișnuit de ele. E un simptom care trece neobservat.

Suntem triști. Foarte triști. Uitați-vă la oamenii pe lângă care treceți pe stradă, la necunoscuți, deschideți-vă urechile. Veți auzi: „Nu mai pot!“, „Unde să mă duc?“, „Și ce să fac/facem?“, „Sunt disperat/disperată“. Problema e că oamenii ăștia sunt triști de mult, iar asta deja a săpat periculos în ei. Învechirea în zilele rele ale tristeții e boală. Evident, nediagnosticată de nimeni pentru că omul nu-și dă seama că e ceva în neregulă cu el, în jurul lui cam toți sunt așa. În plus, cine să-i deschidă lui ochii, cui îi pasă de el? Suntem foarte buni așa triști, nesperat de buni. Oamenii deprimați nu mai reacționează. Pot avea și bani, pot fi sănătoși, educați. Pentru ei, e un efort și să spele pe dinți, și să meargă la muncă, și să facă piața. Totul doare. Ei luptă să rămână-n viață, în niciun caz nu sunt capabili să lupte civic, deși ei conștientizează situația. Deci, e minunat să rămână așa și, mai ales, să fie cât mai mulți, iar presiunea chiar face să fie din ce în ce mai mulți. Să nu-i uităm pe cei neștiutori, săraci, bolnavi și triști. Dar cum naiba să fii sărac și bolnav și să nu fii trist?!

Însă noi despre asta nu vorbim, despre tristețea care e smogul României. Nu vorbim, că e rușine, nu vorbim, că ne dau afară de la serviciu. E conspirația tăcerii. Și, de-aici, a nepăsării. Tristețea a ajuns normală la noi. La fel, și inacțiunea, consecința ei cumplită. În România, între om și om e o falie ca după un cutremur devastator. Până nu ne vom apropia unii de alții nu avem nicio șansă. Dar cum învățăm noi să ne apropiem?