Era noiembrie 2001, eram obosită. Normal, abia născusem cu câteva ore în urmă. Nu mă lăsaseră să dorm deloc toată noaptea. Ziceau că femeile care tocmai au născut sunt în pericol de moarte dacă dorm în primele ore după naștere. Foarte bine, n-am dormit. M-a ajutat tot personalul din maternitate, că venea la mine ca la urs. Din cauza efortului uriaș al nașterii și al travaliului scurt și cumplit de intens, aveam pe toată fața, pe gât și pe piept vânătăi mari și medii, mici nu aveam, de jurai că mă bătuse cineva cu un imens ciocan de șnițele. Arătam ca un dalmațian. Un medic tânăr, de culoare, care mă prinsese ațipind s-a aplecat peste fața mea, la câțiva centimetri, și m-a cerut de nevastă: „Eu, negru, tu, mov, o să fim cei mai fericiți.“ M-am trezit și-am râs cu el.
Născusem aproape de miezul nopții. De dimineață, m-au dus într-o rezervă și-au adus copilul. Era al meu, îl ținusem minte, avea un semn pe gât și semăna cu bunicul meu matern. Fata mea, care se născuse cu ochii deschiși și c-o mutră de om mic pus pe șotii și care, exact din aceste două motive, a primit numele Rada – carele în slavă înseamnă bucurie, veselie. M-am uitat la ea, părea așa mică, iar eu eram așa de obosită, că am apucat-o cu amândouă mâinile, de frică să n-o scap. M-am așezat pe marginea patului, o țineam în brațe și mă uitam la ea. Mă gândeam că avusesem dreptate în ultimele două luni de sarcină să nu mai vreau să nasc. Ce mă fac eu acum, cum am grijă de copil, sunt în stare oare? Ea dormea liniștită și în siguranță în brațele mele nesigure și speriate. Toată viața ne bazăm din credință pe oameni, iar unii se dovedesc nisipuri mișcătoare. Mulți. Pentru unii dintre noi, cei mai mulți. Dormim în brațele lor și nu știm că ei nu ne pot duce. O să învăț să fiu mamă, așa mi-am spus. Dar o să-nvăț pe copil, cum și mama a-nvățat pe mine. Nicio mamă nu se naște învățată. Și frica creștea.
Foto: Costică Acsinte
Din gândurile astea m-a-ntrerupt prima vizită, a neonatologului, o doamnă minionă, brunetă, cu o coadă împletită și lungă până la talie, un păr bogat ca-n povești, cum avea draga mea Irina Nicolau. Și semăna cu ea foarte bine. M-a-ntrebat ce fac, i-am zis că mă-ngrozesc, ceea ce presupun că e normal pentru orice femeie care a născut de câteva ore, chiar dacă toate vorbesc despre dragostea care le-a străluminat pe loc când au văzut pruncul. A râs și-a zis că e absolut normal că nu-mi spun povești pe care să le cred tot eu după aia. M-a-ntrebat apoi dacă a mâncat copilul. Dinspre partea mea, nu. Și de ce nu-i dau să sugă? Întâi, pentru că doarme, apoi, pentru că nu știu cum. Dar instinctul, doamnă? M-a uimit întrebarea ei. Instinctul nu știu unde fugise, poate nicăieri, cel mai probabil nu se instalase încă. Doctorița a cerut copilul, l-a desfășat, l-a verificat, evident, l-a trezit. „Eu n-am ce face, că am câteva zeci de nou-născuți de văzut acum, dar să nu treziți niciodată copilul din somn și să nu lăsați nici pe altcineva s-o facă, da?“ Copilul, de la atâta verificare, a-nceput să urle. „Acum!“, a ordonat doctorița, „acum îl puneți la sân. Când deschide gura ca o tulumbă de pompieri și se mufează pe toată areola, nu doar pe mamelon, atunci chiar îi e foame și-o să tragă eficient. Altfel, vă suzețește nițel, se-nfometează și mai tare, vă face și răni. Deci, mâncăm corect de mici, doamnă. Nu deschide suficient gura, nu îi e destul de foame. Punct.“
Am vizitat-o lunar pe doamna doctor încă doi ani și jumătate după ce s-a născut Rada. Am dus-o și pe vara ei primară la ea, mai mare cu zece luni. Când Carmen lua un copil în brațe, orice copil, micuțul aproape se lichefia. Și cum le vorbea ea copiilor! Le spunea povești când îi consulta. Da, bebelușilor. „E noiembrie. Nu are nevoie de hidratare suplimentară. Nu primește până la șase luni decât sân, chiar dacă mama, soacra, mătușa, vecina sau altă femeie de bine v-ar recomanda insistent altceva de mâncare sau de băut. Nu apă, nu ceai, nu suc de fructe. Ni-mic. Clar?“ Da, să trăiți! Și așa am făcut.
Seara și noaptea următoare nu le-am dormit. Ziua de după ele a fost foarte grea. Pe la unșpe noaptea, am amețit cu copilul în brațe și m-am dezechilibrat. Am lăsat fata în cutia de plastic care îi era dedicată și-am plecat, ținându-mă de pereți, spre cabinetul asistentelor. Nu era nimeni. M-am dus la parcarea de copii, c-așa-i ziceam, erau cutiuțe lângă cutiuțe. Și era modă nouă în România, în doar două maternități te lăsau cu copilul imediat după naștere, că de-aia și alesesem locul ăla. Am văzut o asistentă dându-i unui copil ceva cu o seringă. Am așteptat-o să iasă. Din fericire, a ieșit repede, că nu era niciun scaun pe hol, iar eu amețeam deja și sprijinită de perete. I-am spus c-o rog s-o ia pe Rada la parcare. Nu mai dormisem de dinainte să nasc, aveam deja furia laptelui, îmi era rău, mă temeam că sunt un pericol pentru copil, că e posibil să-l scap din brațe, nu mai aveam putere. A mers cu mine de mână în rezervă, a luat copilul, l-a pus într-o cutiuță, i-a dat ceva din altă seringă, l-a mângâiat și a venit la mine. M-a invitat în cabinet, m-a rugat să mă-ntind, să stăm de vorbă. O chema Doina și avea cam 50 de ani. Un zâmbet de om. „Fiți atentă, când luați copilul acasă, să nu-l țineți la mai mult de 24 de grade, să nu-l fierbeți la baie, să nu aibă liniște de mormânt în jurul lui. Căutați un post de radio care să aibă muzică și știri. Să audă voci de oameni. Alea cântate îl vor liniști, alea vorbite îl vor obișnui cu lumea. Numai morții trăiesc în liniște, doamnă, noi, viii, trebuie să ne-nvățăm de mici cu zgomotele lumii. Nu-i dați mai repede de două ore sân. Imaginați-vă că mâncați dumneavoastră ceva acum și peste o oră mâncați iar, peste altă oră iar și tot așa. V-ar pica bine? Așa și copilul: nu-i dai lapte proaspăt peste lapte semidigerat și apoi îți pierzi mințile că are colici. Asta apropo de curentul ăsta cu alăptatul la cerere. Două ore distanță în prima lună, apoi trei și tot așa. Copilul e un geniu al supraviețuirii, se va regla singur, veți vedea. A, și încă ceva: când doarme, dormiți și dumneavoastră. Nu faceți altceva. Aveți nevoie de odihnă mai mult decât orice, ca să-i faceți față.“ Am ascultat tot ce mi-a spus Doina și-n toate a avut dreptate.
Mi-am amintit azi de femeile astea două pentru că ieri o altă femeie mi-a făcut bine, iar eu cred că binefăcătorii noștri rămân pentru totdeauna unii dintre cei mai apropiați ai noștri. Chiar dacă nu ne reîntâlnim. Frumusețea e că nu ne despărțim vreodată, dacă ne-am întâlnit o dată. Odată.
