Pe noi, străinii ori ne-nfurie, ori ne complexează. Dacă sunt de pe la noi, nu-i putem suferi. Dacă vin din Vest, ei, aici e altă treabă: vrem să fim ca ei, că ne simțim inferiori. Cine naiba ne-a vârât în minți și când că ne sunt superiori habar nu am, dar lucrurile așa stau. A umblat atâta vreme vorba c-am fi primitori, încât am ajuns s-o credem și noi. Nu, nu suntem. Pe cei de alte etnii din țara noastră ori îi vrem plecați în pustiuri, ori îi vrem complet românizați. Bine, dacă am avea noi puterea asta, ei s-ar naște direct români și cu sângele. Limpieza de sangre, ca-n vremea Inchiziției. Pe ceilalți străini vrem să-i impresionăm, să le arătăm că suntem și noi oameni, asta când nu ne ploconim în fața lor, cu căciula-n mână.
Acum un an, a murit de bătrânețe, la 88 de ani, bunica mea paternă, Irma. În ziua înmormântării, l-am întrebat pe tata unde o-ngropăm pe buna, că știu că-s mai multe cimitire-n sat. La cimitirul unguresc, mi-a zis tata. De ce, am întrebat mai mult din reflex. Pentru că suntem unguri. Păi, suntem unguri, tată, numai când murim? Iată că da, căci procentul de „unguroșenie“ scade în familia noastră cu fiecare nouă generație. Când familia a luat locul ăla de veci, era de 75%. Apoi, în timp, s-a diluat. La mine a mai ajuns o pătrime, pătrime pe care n-am simțit-o niciodată fiindcă sunt născută și crescută în Vechiul Regat. O legendă a familiei zice că suntem iuți la mânie exact din pătrimea aia, dar tot din ea nu și luăm drumul furiei. Ce-mi amintesc de când eram copil e că familia noastră ungurească și austriacă ne-a primit pe noi, „răgățenii“, întotdeauna foarte bine, ne-a fost mereu acasă la ei, nu în vizită. Ăsta din poză e Luca, motanul bunică-mii. N-a plecat de-acasă și nici n-o să plece vreodată. Nu viu.
Am prins trei răsărituri la mare zilele astea și n-am aflat decât acum c-a fost un scandal cu mici în secuime și unul cu cruci pe ambalaj într-un lanț de hipermarketuri. La mare, am stat pe plajă lângă o familie de unguri. Aveau mașină de Harghita. Doi tineri cu un bebeluș de vreo cinci luni. Se purtau așa de frumos unul cu altul și amândoi cu copilul, că îți venea să-i pui în ramă. Nu vorbeau tare, nu se certau, nu făceau gesturi abrupte, nu se enervau. Copilul lor râdea tot timpul. În ultima zi, din două, am vrut să iau cu mine tot soarele și toată apa, așa că am rămas pe plajă de dimineața până seara. Nu era cald, era chiar și vânt puternic, mi-am zis să fac și eu o nefăcută și să nu respect orele de expunere la soare. Pe la ora două, am simțit excesul, dar tot n-am vrut să mă duc în sat, după umbrelă. Ungurii plecaseră de pe la prânz, iar umbrela le rămăsese acolo, împreună cu cearșafurile, jucăriile copilului și toate lucrurile lor. Nu mai văzusem până acum oameni care să-și lase lucrurile pe plajă când plecau la masă și la adăpostirea de soarele de prânz. Umbra se mutase binișor, așa că mi-am luat și eu rucsacul și m-am dus sub ea. Pe la cinci, ungurii s-au întors și m-au găsit acolo. Au vorbit încet, mai veniseră cu o altă familie cu bebeluș, au crezut că dorm și n-au vrut să mă deranjeze. Când am plecat, le-am mulțumit pentru umbră. Bine, și pentru frumusețea familiei lor, dar asta nu le-am spus.
Aseară, am văzut un documentar despre pisicile din Istanbul. La un moment dat, un domn spunea că el și fratele lui au avut pisici de când erau foarte mici, că e foarte important pentru copii să relaționeze cu animalele. Povestea că, atunci când pisicile mureau, el și fratele său le făceau cruci din crenguțe și le înmormântau cu mare fast. Văzuseră în filmele cu cowboy că se pun cruci pe morminte și le-a plăcut treaba asta. Când tatăl lor i-a descoperit, i-a trimis mai repede a școală, să învețe Coranul, speriindu-se că băieții s-ar putea converti la creștinism.
În rest, suntem bine. Ungurii și crucile ce ne mai supără. Ieri am văzut semnele astea de circulație puse în felul ăsta pe un stâlp din București. Mi-a plăcut felul în care sunt puse, am devenit brusc subtili. Poate din cauza acestei subtilități conducem de parcă am fi într-o continuă criză existențială. E posibil ca în curând să rămânem cu semnele pe care ni le facem unii altora pe șosele. Formele noastre de salut, alea cu degetul mijlociu înțepenit, împrumutate și ele de la străini, de altfel. Acum, când scriu, mă sună bărbatu-meu, care e pe autostradă. Îmi zice că era trasă pe dreapta o mașină, iar afară din ea era șoferul, cu o cheie în mână. Înăuntru, soția și copilul. Când a oprit, să-ncerce să-l ajute pe om, acesta i-a spus că de o oră stă acolo, dar n-a oprit nimeni să-l întrebe ceva. Și trec foarte multe mașini. Dar, da, noi suntem bine. Micii și crucile ce ne mai supără.
ai sânge unguresc, Ană? Mă bucur! Eu n-o să uit niciodată o întâmplare, eram însărcinată, o burtă uriaşă în 8 luni, veneam cu trenul de la mare, drum lung, tren înghesuit, lumea în picioare, pe vârfuri, striviţi unii în alţii, aşteptând ca la prima staţie să mai coboare careva. Nu, nu coborau, doar urcau. După prima jumătate de oră a venit un domn la mine, m-a condus pe coridor şi mi-a oferit locul său, alături de soţia lui. Erau unguri. Zâmbitori şi generoşi, mi-au dat şi o piersică uriaşă, să se liniştească copilul din burta mea!
copenhaga// în acea sâmbătă am experimentat ce ți-e și cu întâmplarea/ apogeul săptămânii diversității lgbtq/ una e să vezi pe ecran tv laptop smartfon/ alta e să fii în miezul evenimentului/ cel mai ciudat lucru ostentația cu care unele persoane își făceau nevoile în public/ altfel semeni păcătoși ca și mine nu am dreptul să judec pe nimeni/ să obțină ce drepturi își doresc dacă asta va face lumea mai bună/ oricum ne va judeca Dumnezeu pe toți la sfârșitul timpului/ mica sirenă era la locul său/ statuia lui kierkegaard din acea curte oficială amintea că/ au existat cândva filosofie cultură spiritualitate/ chiar dacă mai mult sau mai puțin subtil deturnate înspre/ vanități orgolii stupidități care ne prind atât de bine/ existențialism estetic etic metafizic regine olsen a egal a/ misterul alterității/ un ochi plânge celălalt râde însă homer nu a văzut/ ‘fericiți cei ce n-au văzut și au crezut’
Cum iti ajuti copilul sa-si stabileasca identitatea sexuala sau lucruri biologice, gen incidenta mai mare de tulburari psihice (nu, nu se poate explica prin discriminare), tot felul de cazuri cu cupluri de homosexuali si lesbiene care si-au declarat copilul adoptat gender-neutral si il imbraca invers sexului sau si ii spune fix invers, operatii de schimbare de sex la tineri… Astea sunt tot drepturi dar nu sunt ok, si e pacat sa incetati sa va apartineti pentru nimic, chiar daca va trebui sa munciti mult si sa o luati iarasi de la capat!