Mult. În general, mult. În bani, dar asta e plata cea mai mică și mai cuminte, iar aici nici nu este vorba despre bani. În distanțe se fac plățile cele mai mari, iar aici despre cele mari este vorba. Distanțele astea sunt între tine și ceilalți, dar și între tine și tine. Când sunt foarte mari, se face frig rău, se face și-ntuneric, gheață la mal.
Acum, dacă e să mă uit de-aici, de jos, un pic la titlu, da, firește, cel mai adesea ne costă ceva ca să ne iasă altceva: timp, energie, nervi, emoție, chiar și bani, da. Depinde ce vrem să ne iasă, care-i scopul.
Personajul principal e un perfecționist, unul tânăr. Și e la fel și acasă, și la birou. În jurul lui, al înțelesurilor, semiînțelesurilor și neînțelesurilor lui, gravitează toate celelalte personaje, întreg filmul, de fapt.
De mult n-am mai văzut un film cu personaj principal principal și, recunosc, mi-era cam dor. Mi-am dat seama de asta văzând Fixeur, în regia lui Adrian Sitaru, scenariști Claudia și Adrian Silișteanu.
Tudor Aaron Istodor îmbracă perfect haina lui Radu, personajul principal, despre care vă spuneam, un om tânăr care vrea de la viața lui mult mai mult decât are. Și vrea și acasă, alături de femeia iubită, interpretată minunat de Andreea Vasile, și de copil, un copil de care „se ocupă“, merge cu el la înot, îi gătește, ce să mai, e un tată perfect. Numai că nu uită să-i tot amintească băiețelului că datorită lui face performanță sportivă și, mai ales, nu uită să pună pe copil uriașa presiune de a ieși primul în competiții, chestiune pe care copilul n-o are în palmares și la care nici nu aspiră. El vrea să înoate, să se bucure, nu să câștige concursuri. Excelent reușește Andreea Vasile să redea acea tensiune care poate exista într-o familie între un părinte și copil, iar celălalt părinte, mama, în cazul ăsta, să fie doar un delicat observator și un fel de „asigurător“: să fie acolo, ca să nu deraieze trenul, dar tatăl și băiatul vor rezolva problema fiindcă a lor este. Însă fără liantul care este ea ori nu s-ar fi rezolvat atât de repede, ori nu s-ar fi rezolvat deloc.
Radu vrea să iasă din rolul de „băiat bun la toate“ pe care-l îndeplinește într-o agenție străină de presă, vrea mai mult pentru că poate și, deci, merită mai mult. Și-atunci face, dar chiar face tot posibilul pentru a-i facilita unei echipe de televiziune un interviu cu o fetiță care fusese traficată în Franța, recent repatriată, protejată de un ONG care se ocupa de reabilitarea minorilor care au reușit să scape din rețelele de trafic de persoane.
Tudor Aaron Istodor creează acest personaj cu care tu, spectatorul, după ce se termină filmul, ai tendința de a-l suprapune actorului. E un rol pentru care Tudor a fost selectat în programul Shooting Stars din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Personajul lui Tudor Istodor vorbește despre sine, dar și despre noi toți, pentru că fiecare dintre noi a fost pus, poate nu doar o dată-n viață, în situația de a se-ntreba dacă merită tot efortul, tot chinul, fiecăruia dintre noi i s-a-ntâmplat să atingă pielea aparent intactă sub care se căsca, nevăzută, o rană imensă și imens sângerândă, fiecare dintre noi s-a întrebat, măcar o dată-n viață, dacă nu cumva înapoi este adevăratul înainte, dacă nu e mai bine să te oprești, ca să nu pavezi splendid drumul spre infern, al tău, al altcuiva, cu intențiile tale distante, atât de bune.
E un film despre nuanțe, despre lucrurile care leagă și dezleagă, acele lucruri care nu pot fi nici arătate cu degetul, nici atinse cu mâna, n-au nici nume clare, mai degrabă le tăcem, le clătinăm din cap și le clipim, despre ceea ce schimbă fundamental o anumită percepție, iar de-acolo cel puțin o situație, dacă nu chiar o viață, două, trei…
