Slana și tataia

De dimineață, n-am avut de lucru și am deschis televizorul ca să văd ce mișcă, așa că am văzut ceva alb și mult pe toate canalele. Ba mai erau și șefi care se dădeau mari că dau zăpada „laoparte”. După câteva minute bune, în care am văzut că autolaudele continuă și când pe ecran vedeam cum oamenii merg pe mijlocul străzii și niște tramvaie erau blocate, m-a apucat o neliniște cu mâncărimi. De obicei, este o reacție la stres sau minciună. Am mai și văzut îndemnul ca oamenii să iasă, eventual încolonați, să-și curețe trotuarele, iar mie, ca om cu rădăcini în pseudocomunism, când îmi spune cineva încotro s-o iau, mă uit să văd dacă e drum în direcția opusă. Așa că nu m-am mai chinuit să deslușesc dacă este stres sau minciună, ci am scormonit după ceva care să rimeze cu ce văzusem la televizor și am găsit fericit o ditamai bucata de slană, pe care n-o băgasem în seamă până atunci. Am luat-o ca pe un odor de preț, am pus-o pe tocător și harșt, cu un instinct de vânător ușor sadic, am tăiat o halcă mare, pe care am și rezolvat-o în ritm rapid (că eu așa fac atunci când e cu stres), ca să nu vină ostrogoții să mi-o ia. După vreo zece minute, ce să vezi? Toți acizii grași îngurgitați au început să-i caute pe ostrogoții de care mă temeam, călărind precum hunii pe arterele mele, de ziceai că m-am transformat într-un eschimos care tocmai terminase o focă.

Ca o reacție alergică la această „încălecare”, am făcut ceva ce nu credeam că o să mai fac vreodată, respectiv m-am dus la generalul blond. Generalul blond stă la parter și nu este bărbat. Acum vreun an, când m-am certat cu generalul, ieșeam prin spate, ca să nu mă simt înjunghiat cu privirea. Când m-a văzut țârâind la ușa lui a rămas uluit, iar când m-a auzit că îi cer o lopată mai că-i venea să mă ia în brațe. Pe drumul spre vestiar (ghenă, de fapt), ca să luăm lopata, mi-a făcut și o probă de vigilență comunitară:
– Știi teancurile de ziare Kaufland care le lasă cineva în fiecare săptamână?
– Știu, am zis, deși habar n-aveam, dar nu e bine să începi cu șovăieli.
– Eee, ce crezi?
– Nu știu, ce ar trebui să cred?, întreb timid.
– Cineva a luat jumătate din ele! Îți imaginezi?
Moment în care eu bineînțeles că am luat o postură gravă și m-am prefăcut că îmi imaginez sordida faptă.
– Eee, află că m-am uitat pe camere și l-am identificat! Acum știu cine e!
– Ce bine!, răsuflu eu ușurat. Ușurat că nu îmi spune cine e.
După care îmi înmânează lopata ca pe un steag de luptă.

–  Ai grijă să vii cu ea întreagă!, îmi spune pe un ton sever.

– Da, sigur, doamnă!

Adevărul este că secretele pe care le dețin mă vor apăra întotdeauna de rău în fața generalului. Mie niciodată nu îmi va putea face rău. De ce? Pentru că eu sunt printre puținii din bloc care știu de unde-l are pe Zdreanță (un cățel mic, creț, supertandru și supersimpatic). Acum zece ani, Zdreanță era doar un pomanagiu care a cerșit o dată de mâncare la intrarea în bloc și, văzând că a primit și a mai fost și mângâiat, n-a mai vrut să plece. În fiecare zi stătea la intrare și cum ieșea cineva mirosind a mâncare își punea în funcție coada de elicopter și ochișorii negrii superdrăguți și mai storcea o farfurie de mâncare. Asta până într-o zi, când Zdreanță a dispărut. Cine a scotocit tot orașul până l-a salvat de pe eșafodul hingherilor și a mai dat și bani ca să îl ia? Generalul! Așa că pe mine nu mă intimidează, să fie clar!

Ei, și cum ieșeam eu cu lopățoaia în spinare pe alee, am văzut două trotuare uriașe care mă așteptau. Nu știu cum naiba, dar simțind privirea generalului în spate, am luat-o în stânga spre partea sa de bloc, în loc să o iau spre dreapta, unde este partea mea de bloc. Ce să fac mi-am zis o să dau și eu două-trei lopeți aici, mai dau după aia două-trei la mine și acasă baby. Am început să înfig lopățoaia în zăpadă, încercând să identific procesele biochimice care au avut loc în creierul meu de m-au adus în acea poziție de lucrător cu sapa, mai ales că eram singur-singurel. După cele trei lopeți promise pe partea generalului, parcă nu îmi mai venea să mă mut. Zăpada avea o consistență ciudată. Mi se părea când zahăr pudră, când un fel de frișcă țeapănă, când ceva sfărâmicios, ca aluatul opărit (da, m-am uitat pe Paprika TV, recunosc). Tot minunându-mă în fața diferitelor consistențe, m-am trezit că am deszăpezit vreo câțiva metri pătrați, așa că mi-am zis că, dacă n-am căzut după atâtea mii de centimetri rezolvați, pot să mai dau un pic la lopată. Am observat că, dacă te opintești un pic la intrarea în zăpadă, este apoi mai ușor să o scoți și se creează un fel de ritm. Tot inspirând aerul curat de iarnă și opintindu-mă, a început să îmi alerge mintea și la altele. Și tot gândindu-mă la ale politicii, m-am trezit dintr-o dată că scap printre dinți o înjurătură: „Fir-ai a dracu’, Românie, cum te iubesc eu ca un prost!” Surprinzător însă, după ce am șuierat treaba asta, lopata a intrat mai repede și mai ușor în zăpadă. Așa că la următoarea lopată am spus-o din nou: „Fir-ai a dracu’, Romanie, cum te iubesc eu ca un prost!” Și să vezi nevăzută! Lopata intra de ziceai că e unsă cu unt. Iete-te la ea, gândii… Nu cumva tu, lopato, oi fi având ceva suspect? Așa că începui să experimentez (na, că mă transformai în Nea Mărin acum). Încercai apoi foarte încet și subțirel un timid: „Hoților!”, să văd ce se întâmplă. Și ce să vezi? Neîntâmplatu’ se întâmplă: lopata intră senină în zăpadă și aruncă apoi încarcătura doi metri! Ete, na, zisăi, hai că devine interesant. Apoi încercai alt cuvânt: „escroci”. Păi, de abia ce terminai cuvântul, că lopata intră de trei ori adânc și aruncă de tot atâtea ori în grădină. Hopa, îmi zisăi, „stai că descoperiși ceva fabulos”. Și încercai noi variante. Când pronunțai „bandiți”, lopata zbură de cinci ori, când zisăi „tâmpiți”, mă trezii cu o lopată mai mult.

E, dar ce să vă zic, fraților, a mers treaba strună. Când am încercat cu „partid” și „parlament”, dădeam câte zece lopeți peste gard fluierând, iar când am zis cuvântul „demagogi” am atins maximumul: douăsprezece lopeți în serie, ca mitraliera. Zbura zăpada în spatele meu de ziceai că sunt freză canadiană. Se făcuse coadă în urma mea ca la supermarket și nimeni nu avea curajul să mă întrerupă decât atunci când mă opream. Se uitau la mine cu capul ușor plecat și întrebau: „Domnu’, putem să trecem?” Ziceam: „Uite, ai dracu’, eu nu știam că pe aicea, prin Colentina, oamenii sunt atât de politicoși.“ Câțiva arabi, care m-au depășit politicos, m-au întrebat ceva pe limba lor, gândindu-se probabil că trebuie să fiu refugiat, de mă mișc cu atâta entuziasm. Doi „întreprinzători” de zăpadă” care strigau în gura mare „Care vrei să dai zăpada?” s-au oprit și se uitau la mine, încercând să înțeleagă: „Oare cu cât l-o plăti pe ăsta, de se mișcă atât de repede și cu talent?“
Din când în când, mă mai opream. Și în momentul când mă opream, se făcea liniște în mintea mea. Ridicam privirea spre cer, vedeam fulgii mătăsoși cum dansează în fața ochilor mei, inspiram adânc aerul și mirosul de iarnă. Zgomotele orașului erau afundate, vântul nu bătea deloc, făcând să pară totul atât de pașnic încât mă linișteam, mă umpleam de frumusețe și de amintiri și începeam să respir aerul copilăriei mele într-un sat dintre dealuri, cu Jiul în vale, printre niște bunici buni și datini oltenești. Apoi, reîncărcat, îndreptam iar privirea în jos, mă încruntam un pic, rosteam „demagogi, partid, parlament” și iar zbura zăpada peste gardul pe care-l simțeam viu. Am terminat partea stângă și am început și în dreapta fiindcă am văzut că la fiecare rostire „demagogi, partid, parlament” mâna mergea singură.

La un moment dat, a apărut generalul, îngrijorat că am fugit cu lopata (pentru că dispărusem din partea ei de bloc, de unde mă putea urmări) și când a văzut toată aleea stângă curățată s-a uitat lung și cu o figură serioasă, când la lopată, când la alee, mi-a zis că voi fi scutit de orice contribuție care se va plăti de către asociație pentru acțiuni viitoare, dar mi-am dat seama că vrea ca de acum, la fiecare botez, înmormântare, pomană, reorganizare, întrajutorare, eu să fiu în capul listei. Puteam să îi zic că n-am niciun merit și că eu pur și simplu am descoperit niște mantre care funcționează impecabil, dar m-am temut o clipă că, dacă îi dezvălui secretul, o să sune la primăria generală și te trezești că doamna Firea caută pentru fiecare bloc câte o singură persoană, îi transmite mantrele astea „demagogi, partid, parlament” și apoi să vezi nene cum ditamai capitala europeană își curăță zăpada în numai patru ore, de vin ăia de afară să filmeze minunea.

Ar fi incorect, m-am gândit. Nu numai că ar fi un mod ocult de a rezolva o problemă atât de mare, dar nici nu mi-ar plăti drepturi de autor pentru așa o descoperire. Și dansul a continuat: încă o repriză de mantre și apoi încă o repriză de ridicat ochii spre cer pentru mângâierea binecuvântată a fulgilor și amintirilor. La un moment dat, m-am gândit că aș putea vinde mantrele astea sau chiar și numai eu dacă le-aș folosi și tot aș putea să fac vreo cinșpe blocuri pe zi și să iau o căruță de bani. N-am terminat eu de făcut socotelile, că m-am uitat în urmă și-am văzut ambele părți deszăpezite, mai aveam doar colțul de făcut (vreo zece metri), moment în care m-a lovit dintr-odată o revelație cruntă: există 54 de apartamente în blocul meu, dintre care multe de 3 și 4 camere, și nu mai există zăpadă de dat la o parte! Doamne, cât de prost pot să fiu! Să vezi tu că, din ce m-am uitat dimineață la tembelizor, ăștia mi-au spălat creierii, mi-au trimis ceva mesaje subliminale. Eu am făcut singur tocmai ce doamna primar a zis că trebuie să facă toți locatarii blocurilor: să-și curețe trotuarele. Am respectat în proporție gargantuescă ordinul pe unitate.

Și cum stăteam eu admirându-mi prostia, sprijinit pe lopățoaia mea precum ciobanul Ghiță Vodafone lângă oile sale, iată că văd un domn grizonant venind spre locul tocmai curățat, trotuarul nostru fiind și drum de trecere spre bulevard, un tip cu o privire fermă, cu spatele drept, sigur pe el, la vreo 70-75 de ani. Îl văd că mă analizează din mers și, dintr-odată, se oprește. Îmi zic: „Stai să vezi că nu-i a bună. Ăsta mi-a citit gândurile.“ Și îl văd cum își lasă ușor ochelarii argintii ca să mă privească drept în străfundul retinei și își pregătește lansarea, de ziceai că e leit pantera roz încordându-și tacticos și zbârnâitor ghearele una cate una. Gata, până aici mi-a fost, nu mai am nicio șansă.

– La gargară suntem buni toți nu-i așa?, pornește el atacul, cu toate rachetele dintr-odată.
Eu, văzând că nu mai am unde să fug îi zic încet, fără convingere:

– Dar lopata nu e gargară, e reală, nu-i așa?

– S-a descoperit gaura din covrig, nu-i așa? Zece miliarde! Ia uite cum arată realitatea! Și îmi arată cu degetul, marțial, străduța de pe lateral care era îngropată într-un metru de zăpadă.
În acel moment, încerc să ridic lopata ca pe un steag înclinat, în semn că mă dau bătut. Nicio șansă nu îmi dă venerabilul domn și își continuă asaltul zicând:
– Am fost la cimitirul eroilor, tu ai fost? Până să deschid gura, mi-o retează: Știi care este cea mai mare vârstă a celor de acolo?

Văzând că eu mă uit la el ca la Dalai Lama, continuă:
– 46 de ani! Asta este cea mai mare vârstă din acel cimitir! Și toți acei tineri au murit degeaba!
Apoi mă-ncinge:
– Ce părere ai despre revoluționari? Știi că avem 18.000 de revoluționari? Am și eu o rudă revoluționar și mi-a zis și mie: „Hai și tu. Nu trebuie să vii decât cu doi martori și te-ai aranjat! Dar cum să accept așa ceva? I-am zis domnule toată lumea trebuia să primească certificat de revoluționar pentru că Ceaușescu i-a scos pe toți muncitorii de pe platformele industriale în stradă!”
Apoi, continuă pe un ton definitiv:

– Domnule, știi ce le-aș face eu? Eu le-aș lua banii înapoi, domnule!
După care, sesizând că în străfundurile retinei mele, pe care el o sfredelea fără milă, ar apărea o formă incipientă de admirație nedisimulată, își coboară glasul o notă (nu mai mult, ca să nu mi-o iau în cap) și zice:
– Domnule, dar de doctorate ce părere ai, ha?”
Și-a dat seama că eu n-am de gând să scot niciun sunet și a continuat:
– Domnule, eu am fost profesor la liceul Galvani ani și ani de zile și de fiecare dată când prindeam un elev că nu știe nimic știi cât îi dădeam?”
Eu mă gândeam: „Oare mă împac cu el dacă îi zic 4? Sau poate 3 ar fi și mai bine, ca să îi fac impresie?
– 2!, mi-a tăiat-o el scurt, ca să nu mă mai chinui. Ce atâtea doctorate, domnule, ăștia au distrus tot!

Văzând că sunt asediat și nu am timp nici să răsuflu am încercat și eu un contraatac timid:

– Domnule stai puțin, că te înțeleg, străbunicul meu a fost judecător, bunicul meu a fost unul din cei mai mari avocați din Oltenia, avea Ford în curte la 1935 și cu toate astea și-a trimis singurul fiu, absolvent de Drept, pe frontul pentru eliberarea Basarabiei, iar când, după doi ani s-a întors, acesta, tatăl meu, a fost decorat de regele Mihai cu ordinul Coroana României în rang de Cavaler. Iar apoi a fost judecător timp de cinci ani la judecătoria Costești-Argeș, până au venit sovieticii și le-au terminat viața. Tatăl meu s-a căsătorit târziu, la 55 de ani, i-am precizat apoi, ca să îi iasă calculele.

Se relaxează brusc, ochii încep să îi strălucească și continuă prietenește, dar la fel de ferm:
– Domnule, numele tatălui meu este înscris cu litere de piatră pe monumentul eroilor, eu știu ce înseamnă lucrurile astea, noi suntem păcăliți, domnule, dar este un ciclu de 40 de ani sau mai mult, nu ai ce să faci.
Îi răspund la fel de prietenește:

– Știu pentru că am un exemplu și din partea mamei. În satul ei, când au venit sovieticii, l-au ales pe cel mai sărac om care era și bețivul satului să fie primar pentru că ziceau că are originea socială cea mai sănătoasă, iar acesta venea la bunicul meu, care era tâmplarul satului, să îi „traducă“ scrisorile de la București pentru că el nu știa să citească. Iar bunicul meu era de stânga, membru al partidului social-democrat interbelic, al lui Titel Petrescu. Când a auzit că l-au omorât pe Lucrețiu Pătrășcanu, a dat foc carnetului de partid, că și-a dat seamă că totul e o făcătură și de atunci spunea tot timpul că vrea să-i vadă morți pe comuniști (de a trebuit să facă și câteva luni de pușcărie, ca să fie cumințit). Copiii lui mai mari n-au avut voie să facă facultate pentru că el avea câteva pogoane de pământ și s-a ajutat cu vecinii, drept care a fost socotit chiabur.

La care Dalai Lama al meu îmi răspunde:

– Da, știu, eu am avut un văr care era un țăran vrednic și isteț. Când a apărut o șansă, s-a împrumutat, ca să își cumpere vapor.

Iar apoi a continuat repede, să nu apuc să cad pe spate:

– Stai așa, că nu era ce crezi, era un mecanism care treiera grâul, iar el voia să capete un pic de spor. Dar ce crezi? Când au venit sovieticii, l-au catalogat chiabur și i-au luat toate drepturile. Așa au făcut cu toți oamenii deștepți din țara asta! Până și lui tată-meu, când a venit de pe front, i-au dat un hectar de pământ, iar după zece ani i l-au luat înapoi și l-au băgat la C.A.P.
– Domnule, sunt impresionat de atitudinea dumneavoastră. Mi-ar face plăcere să mai stăm de vorbă, îi zic. Apoi, îi spun numele meu, îi întind mâna și îl întreb dacă are cont de facebook. Îmi strânge mâna și îmi spune sec că nu are cont de facebook, fără să-mi spună măcar numele lui. Ceva îmi spunea că trebuie să-i mai dăruiesc o amintire acestui om, așa că îi spun:

– Mai am ceva. Un moment inedit petrecut între mama mea și bunicul meu.
Domnul impozant, cu spatele drept și cu privirea semeață, își încrucișează brațele și mă ascultă curios. Se părea că totuși i-am câștigat încrederea.

– Era prin anii ’75-’76, mama mea, care plecase în opinci din satul ei, ajunsese să conducă sectorul 2 al Bucureștiului la poștă. Avea un salariu mai mic decât ceilalți de la alte sectoare (căci aceia aveau facultate), dar primise de curând propunerea de a fi secretar de partid. Așa că s-a aruncat în tren și a aterizat în ograda bunicului meu, plină de responsabilitate și entuziasm. I-a dat vestea cea mare și l-a rugat să nu mai spună prin sat că i-ar vrea morți pe comuniști, mai ales că și ea era un fel de comunistă acum. Optimistă, mama s-a așezat în poziția puiului de rândunică ce așteaptă nerăbdător hrana binemeritată. Bunicul meu, tâmplarul care mustea de tandrețe, s-a uitat în ochii ei și i-a spus simplu și senin: „Da’ ce, te-am pus eu să te faci comunistă?” Așa că mama mea s-a dus tiptil-tiptil pe cărăruie spre București și a renunțat la mărita funcție.

În acel moment, văd că ochii domnului semeț din fața mea încep să strălucească mai mult, îmi întinde din nou mâna și îmi spune cald:
– Eu sunt tataia.
Apoi, nelăsându-mă să fierb prea mult, termină:
–Tataia lui Bendeac!
Se întoarce pe călcâie și pleacă bucuros, fredonând ,,Hai săă mergeeem la plimbaaare…“