Aș fi vrut să pun alt titlu, care să sune cam așa: Proiectați peste tot acest film, să nu rămână om care să nu-l vadă. Dar oamenilor nu le plac îndemnurile, le resping organic, or, eu chiar mi-aș dori să meargă cât mai mulți să vadă filmul ăsta.
Cu ce e? Cu noi e, cu noi toți, fie că suntem părinți, profesori, vecinii de pe scară, vânzătorii de la mega, călătorii din metrou sau chiar înșiși adolescenții ăștia pe care îi trăim ca pe niște extratereștri. Și care, nu-i așa?, ne greșesc nouă, ne dezamăgesc pe noi, ne exasperează pe noi, căci, nu-i tot așa?, totul este despre noi.
O să vedeți un film așa de bun, c-o să vă crape smalțul dinților. Pentru cei care nu vor să vadă realitatea e o mare exagerare acest film, o ficțiune. Acum, da, o ficțiune este, ca orice operă de artă, de altfel, însă redă realitatea cu o fidelitate micronică. Pentru că, da, așa stau lucrurile, ca-n filmul „Alice T.“ de Radu Muntean, în niciun caz cum sperăm noi că stau sau cum ne ungem singuri ochii că ar sta.
Totul începe cu relația cu părinții. Dar pentru ce om nu începe totul acolo? Pentru cei mai mulți, acolo se și termină fiindcă trăiesc în buclă, întreaga lor viață, exact relația pe care o au cu părinții, aia fiind și relația pe care o au cu viața. Și părinții ce vor? Vor ca ai lor copii să răspundă cât mai bine la ce-și doresc ei, părinții. Să fie cum se așteaptă ei, că doar ei îi cresc, nu? Ei le dau un pat, mâncare, haine și încălțăminte. Cei mai mulți părinți cred că asta e totul, copiii nu mai au nevoie de altceva, că, uite, alții n-au avut norocul lor, alții trăiesc pe străzi sau în casele de copii.
Într-un fel, era de așteptat. Și părinții noștri ne-au cerut același lucru: să le-mplinim așteptările. Să fim cine și-au dorit ei să fim. Că doar, na, sânge din sângele lor, un fel de ei mai tineri, cam așa ne-au perceput și cam așa ne-au tratat. Așa că trebuia să facem ce-au vrut ei. Ciudat, dar întru totul în cursul lucrurilor, deși am suferit că am fost tratați așa, facem cam la fel cu copiii noștri și-apoi îi privim ca pe extratereștri, că, vezi, Doamne, nu ne-nțelegem cu ei, nerecunoscătorii, după ce c-am făcut și facem atâtea lucruri pentru ei.
Iar ei ce fac? Păi, ce să facă, se-ascund de noi, se mint și ne mint, încercând să scape și de noi, și de ei înșiși, de problemele lor. Copiii noștri nu ne văd pentru că noi nu-i vedem pe ei. Nu de-adevăratelea. De-aia acest film ar trebui să fie proiectat în școli, pentru elevi și profesori deopotrivă, să fie proiectat la ședințele cu părinții, să nu scape niciun părinte cu filmul nevăzut. Și ar trebui să-l vadă toată societatea asta, da, și oamenii care nu au deocamdată copii, și cei care nu-și doresc să aibă vreodată. Fiindcă societatea e făcută din noi toți, iar ce ascundem sub preș ne afectează pe toți.
Despre ascundere e acest film și despre cum ascunderea ne macină încet tuturor viețile pentru ca, la un moment dat, să ni le dea spulberător peste cap. O să vă mai zic doar că imaginea e senzațională în acest film și că actrița principală, adolescenta, Andra Guți, face un rol foarte bun, pentru care a și fost premiată la Festivalul de film de la Locarno. E primul ei rol. Iar Mihaela Sîrbu, mama din film, este de-o autenticitate sfâșietoare. O văzusem doar în teatru până acum, e minunată și în film. Iar Radu Muntean, regizorul, știe extraordinar de bine ce înseamnă „fiecare cadru trebuie să aibă un sens“.
Altfel, cum este și normal, fiecare spectator va plia pe înțelesurile proprii filmul ăsta, dar esența nu o poate rata nimeni. Pentru că pe Alice o ia fiecare cu sine. Unii chiar o vor aduce cu ei, fără să știe vreo clipă că asta fac. Și sunt mai mulți decât am putea crede.
