Bârna din ochiul meu

Văd, e bine că văd. Observ, e deja un pas peste vedere. Dar ce fac eu cu ce văd și cu ce observ? Am mai multe variante: să-mi placă, să nu-mi placă, să mă emoționeze, să mă scandalizeze, să-mi fie indiferent. Și mai sunt și altele.

Văd oameni care fumează. E rău să fumezi. Te-mbolnăvești, suferi și mori înainte de termen. Dar cine știe care ți-e termenul? Iar fumătorii, nemernicii, mai suflă fumul și către alții. Nu mult, că se dădu legea. Și eu fumez. Pe unde-apuc, normal, ca orice fumător inveterat. Dar am avut perioade lungi în care m-am lăsat de fumat. Ani. Ca orice lup moralist, înfieram fumatul. Mi-era chiar milă de vicioșii de fumători, dependenți de nicotina și de gudronul lor nenorocite. Eu le eram superioară, scăpasem de adicția asta. Ce minune mai eram! Numai că m-am reapucat chiar și după patru ani de nefumat. Așa, dintr-o joacă, de plăcere, nu de vreo supărare. De bucurie am cerut o țigară și, ah!, ce bună e prima țigară! După ea, mai natural decât prostia, au venit celelalte nouăsprezece. Și nu o dată am crezut eu că am scăpat de fumat, ci de vreo cinci ori, de fiecare dată nefumând perioade lungi sau foarte lungi. După ultima reapucare, mi-am înghițit judecățile, cu rușine cu tot. Ce știu e că, atunci când nu fumez, îmi face foarte rău fumul de țigară. Nu poftă, nu mi-e indiferent, pur și simplu îmi vine să fug dacă-l simt. Dar o să mă descurc eu și cu asta, m-am mai descurcat.

Acum, cu greutatea. Cu supragreutatea, fiindcă eu am în ochi un cântar și-un centimetru de croitorie. Cântăresc și măsor pe oricine-mi iese-n cale. Și, vai!, unii sunt atât de grași! Ce nesimțire, domnule, câtă nepăsare! Să ieși tu așa pe stradă, să te vază lumea gras. Câtă nerușinare! Efectiv îmi strici ziua, estetica mea fină nu suportă decât măsuri de catwalk, ce dracu’! Mișto e că mulți dintre înfieratorii celor pe care îi consideră nemanechine sunt foști grași, actualmente subțiați drastic printr-un teribil efort personal, altfel, bravo domniilor lor. Adică: „Dacă eu am putut să slăbesc, numai un nesimțit nu vrea să slăbească. Uitați-vă la mine, se poate, sunt exemplul reușitei în lupta cu supragreutatea. Mă duc în oglindă, să mă pup.“ Printre scandalizații de faptul că lumea nu-i un podium de modă sunt și cei care-ar putea mânca doi mamuți de trei ori pe zi, și n-ar pune un gram de grăsime pe ei. Ei efectiv nu-nțeleg că lumea nu-i făcută după chipul și asemănarea lor. Dacă problema asta nu-i afectează înseamnă că ea nu există, nu?

Foto: Costică Acsinte

Dar lumea chiar nu e făcută pe calapodul meu de observator-judecător de toate, întru toate. Oricum aș da-o, nu este. Dacă omul pe care-l văd eu acum și-i număr kilogramele-n plus, cu al meu cântar infailibil din pupile, e bolnav, dacă ia vreun tratament care-i provoacă o imensă retenție de lichid, dacă e în plină depresie, diagnosticată sau, mai ales, nu fiindcă lumea se teme de tulburarea sufletească mai rău ca de dracu’, dacă a fost părăsit/ părăsită, și ăsta e singurul debușeu pe care l-a găsit, adică să mănânce ca să uite de durere, dacă doamna din fața mea e în plină menopauză, iar furtuna hormonală a-ngrășat-o așa tare, dacă cealaltă doamnă are o combinație de boli care a dus-o la supragreutate serioasă, dacă domnul care trece acum pe lângă mine are de luat o schemă de medicație care provoacă luarea în greutate, dacă doamna de pe banca asta e lăuză, dacă, dacă, dacă?

De ce-ar fi treaba mea să judec, a milă disprețuitoare sau a consternare estetică, de ce un om are mai multe kilograme decât spune Organizația Mondială a Sănătății c-ar trebui să aibă, la vârsta și înălțimea lui? Oare nu i-o fi lui suficient de greu cu ele, nu și-o mânca omul ăla sufletul cu starea lui sufletească sau cu boala lui? Mai trebuie să-l privesc și eu cu reproș? Îmi este mie cineva dator cu un număr de kilograme sau cu o aparență fizică? Nu, mai bine, mă uit eu cu atenție în propriii ochi? Poate, poate ajung să-mi văd și bârna. Poate, poate ajung la mine.