Fericiți cei peste care istoria nu cade la cutremur, cu toate zidurile ei bătrâne, bine făcute, groase, înmuiate ca biscuiții de vremurile bune și mâncate hulpav de alea rele. Fericiți, căci nu există.
Fericit omul căruia mă-sa nu i-a spus când era mic că tac-su e un nenorocit, un bun de nimic, un nimic până la urmă, iar ea se sacrifică pentru el, uite, copilul meu, cum nu am eu viață, ca să ai tu. A, nu vrei să vezi? Harșt-harșt, până iubești sacrificiul, că doar n-ai s-ajungi ca tac-tu, nenorocitule. Nefericiți oamenii ăștia, căci sunt atât de puțini, încât pur și simplu nu prea au cum să-și găsească perechi.
Fericit și omul căruia nu i-a zis tac-su că mă-sa e doar o femeie, așa că să pună mâna să slugărească toată familia, e treaba ei să facă de mâncare, să spele, să calce, să facă multă curățenie, practic, tot timpul. Și să-i mai tacă gura, că rolul femeii e să stea la cratiță și, în timp ce amestecă-n oale, să șteargă și un fund de copil, să coasă nasturi de cămașă bărbătească și să facă și piața. Nefericiți cei cărora li s-au spus toate astea, căci vor neferici alți oameni până vor ajunge singuri.
Fericit omul care iartă pentru că vrea să fie și el iertat, când îi vine rândul la iertare, pentru că tuturor ne vine, și nu o dată, ci de mai multe ori decât ne-am putea închipui când spumegăm de furia răzbunării. Fericit cel care iartă pentru că nu știe cum să nu ierte, el știe că orice om e mai mult decât toate greșelile lui la un loc. Nefericiți cei care numără și adună greșelile aproapelui și-și fac coroană de veșnică apăsare din ele. Urmele pașilor lor sunt gropi.
Fericit și omul care întinde mâna și apleacă umărul, ca să se prindă, ca să se sprijine alt om. Și poate omul care prinde mâna și se odihnește pe umăr va mușca mâna și va ciopli umărul mai devreme sau mai târziu. Și ce dacă? Fericitul a dat și nu a calculat procente, nu a făcut socoteli, a dat și s-a bucurat. Să fie primit! Nefericiți cei care se tem că dând se vor împuțina. Se vor împuțina oricum, încercând să se conserve ca faraonii.
Fericit omul care nu spulberă om. Și nici casa omului, nici slujba lui, nici nădejdea lui. Care cu blândețe le spune pe cele care alină, dar și pe cele care dor, căci el știe că blândețea e raiul nostru cel de toate zilele. Nefericiți sunt cei care prăpădesc oameni și cele ale oamenilor, pentru că pot. Puterea lor vremelnică e sfâșiere veșnică, chiar dacă veșnicia ar fi numai cât o viață de om. Tot e prea mult.
Fericit și omul care lucrează pentru binele omului și care nu se lasă pe sine pentru lucrarea asta, căci el știe că trebuie să-ți dai, ca să poți da, altfel se sfârșesc merindele puterilor tale. Nefericiți cei care calcă pe oameni ca să se ridice ei. Fărâme te faci când cazi de foarte sus.
Lipsa clarității mentale, spirituale, traiul în hoardă… Cam de aici se naște fericirea asta profund nefericită. Probabil. Ieșirea din hoardă e grea, implică responsabilitatea. E greu sa fii responsabil. E greu sa fii fericit. Însă chiar de e mulțime în hoardă, sunt și mulți pe dinafară. Greu de fericit. Dar macar in stare să știe că sunt. Că există că ființe responsabile pentru fericirea ori nefericirea lor. Și de atâta conștiință, că să își salveze macar copiii, pleacă.
Amin!