Vărsătorii de bine

Acum, când scriu, aud cearta vecinilor. Blocul ăsta a fost într-un așa hal proiectat, că se-aude în curtea lui interioară și dacă vorbești încet din bucătărie. Dacă vorbești normal, nu tare, de la parter la etajul opt aud locuitorii a două scări ce ai tu de spus. Așa se face că în fiecare zi toți ascultăm, fără să vrem, disputele acestei familii. Azi, pentru prima dată, am auzit copilul cântând la câteva minute după ce părinții au început cearta. Ei nu l-au auzit, așa că au mai continuat o vreme. Acum s-au potolit. În alte dăți, copilul a plâns, iar mama l-a întrebat de fiecare dată: „Tu ce-ai, mă?! Că n-are nimeni nimic cu tine.“

Și mi-am amintit de mine mică. Mă speriam atât de rău când se certau ai mei, că n-aveam curaj să mă duc aproape de ei. Mă închideam în camera mea, inima îmi bătea foarte tare, stomacul mi se urca în gât și sfârșeam aproape de fiecare dată vomitând spasmodic. Câteodată însă aveam și migrene instantanee, niște ciudățenii de dureri de cap care se instalau brusc și la maximă intensitate. Și, sigur, arareori certurile lor mă priveau, dar groaza prin care treceam când se certau îmi dădea un sentiment de nesiguranță vecin cu aruncarea unui om gol în spațiu. Am rămas cu groaza de ceartă și azi, o refuz organic. Nu mă interesează ce cred ceilalți, eu nu discut și nu disput nimic pe ton de ceartă. Renunț întotdeauna, fără niciun regret, indiferent ce am de pierdut și probabil că am pierdut multe. Adică sigur, dar nici de pierderile alea nu-mi pare rău. Și nesiguranța a rămas, duc de aproape 40 de ani o luptă inegală cu ea. Am însă credința că în curând va duce ea o luptă inegală cu mine. Credința asta mi-e vitală.

De câteva zeci de ori, au decis că se despart. Eu mă bucuram nespus în primele dăți, mă și vedeam trăind în afara certurilor și a tensiunii cumplite care le preceda și/sau succeda, pentru că unele se nășteau pe loc, dar lăsau urme în aer câteva zile. La un moment dat, am înțeles că nu se va-ntâmpla să se despartă, ba chiar am auzit că eu și fratele meu suntem cauzele pentru care se suportă. Au fost două dintre lucrurile cel mai greu de suportat pentru mine. Primul, pentru că mi s-a luat speranța, al doilea, pentru că m-am simțit vinovată de relația lor disfuncțională. Mă gândeam: „Săracii de ei, dacă n-ar fi avut copii, ar fi putut fi fericiți separat.“ Ei tocmai au împlinit 45 de ani de la căsătorie și sunt la fel de plini de energia disputei din și pentru nimic cum au fost mereu. Acum însă, și eu, și fratele meu intervenim și uneori îi forțăm să se potolească. Mie, când îi aud certându-se, chiar și când e un schimb scurt și nu prea aprig de replici, îmi bate inima la fel de rău ca atunci când eram mică. Știu că și fratelui meu la fel. Eu am făcut alegeri sentimentale nepotrivite în viață. Nu proaste, da? Nepotrivite. Știți voi toți despre ce vorbesc: relațiile alea în care partenerul te „inspiră“ să scoți ce-i mai urât și mai rău din tine, iar tu, fii sincer cu tine, nu cu mine, îl „inspiri“ să scoată din el tot răul și urâtul. Iar fratele meu nu-și dorește copii. Părinții noștri sunt buni, veseli, iubitori, sprijinitori, chiar sacrificiali, cu noi dintotdeauna și pentru totdeauna, însă relația lor disfuncțională ne-a făcut și încă ne face foarte mult rău. Da, chiar și acum, când, dacă avem noroc, și eu, și fratele meu ne îndreptăm spre partea a doua a vieții.

Am fost la Brașov, la invitația Adăpostului de criză „Esther“, la cea de-a XIV-a campanie anuală pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. La Brașov, unde ai mei s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și m-au conceput pe mine. Katalin Zoltani, Delia Dalma Antal și Imola Sisak sunt trei doamne care au creat acest adăpost pentru a-i sprijini pe cei care vor să se salveze din familiile în care sunt abuzați fizic și emoțional. De ce nu folosesc femininul? Pentru că, deși femeile sunt cu preponderență victimele acestor tipuri de abuzuri, există și bărbați care ar vrea să iasă din astfel de familii, dar nu pot singuri, fără sprijin, așa cum nici femeile nu pot. Și, bineînțeles, sunt copiii de ambe sexe, victime ale violenței domestice – fizică și/sau emoțională.

Am ascultat acolo poveștile de viață ale unor femei care au avut nevoie să conștientizeze întâi faptul că sunt abuzate, iar apoi au avut nevoie de sprijin – adăpost, hrană, terapie – pentru a putea face pasul mai departe. Iar Katalin, Delia, Imola și toată echipa-familie de-acolo le-au ajutat pe ele și pe copiii lor. Acum, au venit și-au spus ce-a însemnat pentru ele și pentru copii momentul ieșirii din infern și cum au reușit să pună vieților lor un început bun. Povești cutremurătoare ale unor oameni ajutați de oameni, acesta fiind secretul reușitei. Oameni care au vărsat bine asupra lor, în momente în care o pâclă neagră și opacă se așternuse în fața orizonturilor lor. Acum, acestei femei și copiii lor sunt pe drumul cel bun ori sunt deja foarte bine în viețile lor. Cele care sunt mame sunt fericite întâi pentru că-și văd copiii fericiți, iar asta le arată că pasul făcut a fost unul bun. E firesc să aibă nevoie de aceste dovezi fiindcă orice părinte se gândește, atunci când înțelege că separarea de celălalt părinte e inevitabilă, cum vor duce copiii acest lucru. Și mulți oameni se chinuie și chinuie și copiii în relații disfuncționale ani grei, tocmai pentru că nu știu cum ar fi mai bine pentru copii, sperând, cel mai adesea în van, că lucrurile se vor așeza, iar familia nu se va destrăma.

Eu am vorbit despre experiența mea de copil cu abuzul emoțional, dar și despre experiența mea de părinte. Copilul meu nu a trăit într-o casă cu certuri, ci cu părinți care nu-și vorbeau luni multe de-a rândul, într-o tensiune densă și rece, bineînțeles că dătătoare de neîncredere și nesiguranță, în plus, generatoare de spaima pe care ți-o dă iminența unui cutremur. Și despre faptul că, și după separare, copiii tot doi părinți au, aceiași părinți, iar obligația părintelui care crește copiii, obligație legală, morală și sufletească, este să facă tot ce-i stă în puteri ca relația copiilor cu părintele celălalt să fie nu doar bună, ci din ce în ce mai bună, mai caldă, mai apropiată. Acesta, și niciodată altul, este interesul copilului. Și niciun orgoliu personal nu are ce căuta între tine și copilul tău, indiferent de rănile pe care le ai din relația cu fostul partener.

Dar, iar asta din experiența unor apropiați ai mei, am insistat și pe faptul că există bărbați care trăiesc în relații toxice și sunt foarte afectați, dar nu pot ieși singuri. Unii dintre ei au fost crescuți toxic de mamele lor, care i-au înverșunat împotriva taților, și-au dorit ca acești copii să fie de partea lor, să le înțeleagă, să le compenseze durerile, să le oblojească rănile. Și le-au spus mereu că pentru ei se sacrifică, iar tații lor sunt niște nemernici. Ce-au reușit aceste mame? Să-și alieneze copiii, să-i facă nesiguri pe ei, speriați de viață, abandonați de celălalt părinte, dependenți de mama care s-a bătut cu pumnii în piept și și-a smuls perii capului că le-a dat totul și-a făcut totul pentru ei. Poate dacă nu le-ar fi dat chiar totul și-ar fi înțeles câtă suferință le-au provocat cu acest tot, ei n-ar fi ales soții pe tiparul acestor mame abuzive care s-au autoproclamat sfinte încă din timpul vieții, iar asta i-a făcut pe acești băieți să se simtă, mici, slabi, nevolnici. Imago.

Niciun copil, fie fată, fie băiat, nu poate suporta uriașa greutate pusă pe umerii lui de aceste cuvinte ale mamei: „Ești totul pentru mine. Tot ce fac e numai pentru tine. Pentru tine trăiesc, pentru tine muncesc. Numai mama te iubește.“ Părintele care-și înverșunează copiii împotriva celuilalt părinte cioplește în ei rănile pe care adultul le va purta toată viața. Pentru că relația copilului cu părinții lui este relația omului cu viața lui. Iar asta nu e vorba mea, am auzit-o la un psiholog.

Știți, nu e întâmplător că orice om se naște din semințele a doi oameni. El este parte din fiecare dintre ei și este, în același timp, cineva complet diferit de ei. Are nevoie de iubirea și sprijinul amândurora. Toată viața.