Aseară, la teatru, înainte de spectacol:
– Rada, mie-mi place cum zici tu „chinuință“ în loc de „chin“. De când te-am auzit pe tine, nu mai zic nici eu altfel. Și recunosc că mi-a plăcut mult de tot, erai așa mică și-ai inventat un cuvânt așa mișto, că te-am încurajat. Mi se pare chiar mai rotund și mai greu decât „chin“. E mai bun cuvântul tău.
– Și cum m-ai încurajat tu?
– Am râs și nu te-am contrazis. Te-am mai și pupat. Dar corect e „chin“. „Chinuință“ zicem între noi.
– Știi cât mă enervezi când mă corectezi, da?
– Știu, mamă, dar știi și tu de ce o fac, da?
– Știu, normal, dar tot mă enervează groaznic.
– Ai vrea să nu mai zic nimic?
– Într-un fel, da, aș vrea. Mă simt proastă când mă corectezi, chiar dacă o faci cât de frumos ești tu în stare. Tot proastă mă simt.
– Mamă, niciun om nu-și cunoaște perfect limba maternă, e imposibil așa ceva. O-nvățăm zilnic, dar tot n-o să-i știm niciodată toate cuvintele și toate expresiile. Și eu o-nvăț tot timpul și-mi vine mereu să râd când îmi spui „Bine că ești tu deșteaptă și știi toată româna“.
Foto: Costică Acsinte
– Știu, mi-ai mai zis asta, dar tot nu-mi place să mă corectezi. A, fii atentă, să-ți zic ceva. Mai ții minte că m-am frământat eu mult dacă ești sau nu mama mea, dacă nu cumva m-ai înfiat?
– Mai știu, cum să nu mai știu? Nu-mi cereai toată ziua să-ți demonstrez că sunt?
– Da, până ți-am găsit jurnalul de când erai gravidă cu mine și de când eram eu mică și mi-am dat seama că n-aveai cum să știi toate alea dacă nu erai mama mea. Și ecografiile.
– Rada, e normal, mulți copii își pun problema asta, și eu am făcut-o, ba chiar eram convinsă că părinții mei nu sunt părinții mei.
– Nu știu cât de mulți, dar asta poate fi o dovadă că sunt copilul tău. Suntem nebune în același fel.
– Ai dreptate, și asta e o dovadă.
– Dar fii atentă, mami: ce faci tu cu mine, asta cu corectarea, fac eu cu alții. Dar exact ca tine fac. Le vorbesc frumos, să nu se simtă jigniți, fac o glumă, mă ironizez pe mine, le zic ce nu știam eu și cum am zis un cuvânt aiurea mult timp, dar tot îi corectez. Asta m-a convins definitiv că ești mama mea.
– Ei, asta puteai lua de la oricine.
– Cum adică?
– Păi, oamenii care trăiesc împreună se influențează fără să-și dea seama. Legătura de sânge nu contează-n chestia asta.
– Tu, în loc să mă convingi, mă faci să am iar îndoieli?
– Nu, dar argumentul tău nu stă-n picioare. Și nu e normal ca o mamă să-și încurajeze copilul să se culce pe urechea demonstrațiilor false.
– Bine, lasă, m-ai obosit. Tu vrei sau nu să fii mama mea?
– Vreau.
– Atunci, ești.
Cred ca esti o mamă de zahăr.
Întreab-o pe ea.
N-ar fi de acord cu tine.
Asa-i intotdeauna. Daca avem zahar, vrem castraveti murati, daca avem castraveti, vrem bitter suedez. Niciodata nu ii bine.
E delicioasa Rada, sfantul copil.
Pupam fetele si mamele! Tu, cand o corectez pe Laila, sa vezi ce-mi face bandita,daca nu-mi cer voie in prealabil sa o corectez. (Formulele magice,nu totdeauuna prezente sau eficace “te superi daca”, “o lasi pe mama sa-ti arate cum se face asta”). Imi spune cu lacrimi in ochi “gata, nu mai vreau sa fiu Laila Milliken, nu mai vreau sa fi mama mea si nu mai vreau nimic” . La 3 ani asa imi zise, mor si rastignita ma vad de cuvintele ei. Ma bucur ca imi aminteste astfel ca are si ea sensibilitatile si hipersensibilitatiile ei de care eu….mai uit, de nesomn,de nefe,scuze se gasesc cu sacul.MA fac ca trestia si imi cer scuze,uite asa invat eu grabita de mine ca umilinta e cea mai frumoasa si folositoare dintre virtuti si la-ndemana. Pentru linistea ei ma fac si cantec, si nor ,si vant si adiere. Orice, doar sa se bucure ca este.Caci din bucurie si senin veni pe lume, nu din suparari.
Frumoasa și buna mea, ce dor mi-e de voi toți, și de cei neștiuți încă.
Bucuria mea e să vă știu fericiți și văd în poze că sunteți. Și cum cresc majestățile lor, ca din apă. 
Asa sunt fetele noastre, niste chinuinte mici. Cel putin a mea. Ii dai de dimineata cipicaul de rigoare si i-ai inchis gura pentru un timp. Ca la pranz trebuie sa-i dai 35 de lei pentru nustiuce bluza, ca alea 515 din dulapul ei nu sunt deajuns…
Și eu cred că o să învăț toată viața limba mea maternă și altele. Îmi place când sunt corectată pe privat. De multe ori, scriu în grabă, ceea ce nu e o scuză dar se strecoară vechi metehne: ca și noștrii. Da, am persistat mult cu greșeala asta. Sau 2 i unde nu e cazul.
Ei, nimeni nu se simte happy când e corectat dar oamenii normali știu că e spre binele lor
Urât e atunci când comentează 5 academicieni cu pancreatită acută faptul că a scris medicul cu greșeli în foaie.
Consider că e bine să știm fiecare, cât putem de bine, măcar un domeniu.
Și pe rând, învățăm ce avem nevoie…
A… câteva limbi le știu totuși la perfecție, na, fără supărare
Mama, pana in ziua de azi imi spune:”..de ce ma chinuiesti asa…” :)))))
Cu baietii trebuie as fii…..delicat ;)si clar !fara chinuinta
(sora medicala e “surora”)
“- afara e un noian de zapada.
-?!?ce ?! noian ?!?
- Da, ce nu stii ?! Un noian de zapada…a pile of snow…
- ahaa, un troian de zapada .
-no mom ,ala era imparat …
- of, ala era Traian….calul e Trojan…
- ahhaa, limba romana, peace !!! “